Interviuri

Interviu cu Alexandru Solomon, regizorul documentarului „Ouăle lui Tarzan“

Documentarul „Ouăle lui Tarzan“ intră în cinematografele de la noi pe 6 octombrie. Proiecția pentru presă a avut loc la Cinema Elvira Popescu, luni, 26 septembrie, unde au fost invitați regizorul Alexandru Solomon și producătorul Ada Solomon.

După vizionarea documentarului, regizorul Alexandru Solomon ne-a acordat un interviu, în care a vorbit despre cum a fost primit filmul de publicul festivalier, dacă au existat reacții din partea ONG-urilor care militează pentru drepturile animalelor și ne-a făcut o serie de recomandări de documentare mai puțin cunoscute.

Sinopsis. Povestea din documentarul „Ouăle lui Tarzan“ are loc în Suhum, capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută oficial, situată pe țărmul oriental al Mării Negre. Pe o colină, se află un parc, care aparține unui institut medical de cercetare pe maimuțe. Institutul a fost înființat în anii ’20, de către sovietici, iar legenda spune că scopul lui este crearea unui hibrid între om și maimuță. Însă creatura nu a fost zămislită niciodată, așa cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut. Astăzi, oamenii și maimuțele sunt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind, și unii, și alții victimele unor serii de experimente nereușite.


Dinfilme.ro: Care au fost până acum reacțiile publicului după proiectarea documentarului la festivaluri ca TIFF sau Karlovy Vary?
Alexandru Solomon: Experiențe foarte multe în festivaluri, până acum, nu am avut. Am fost la TIFF, la Karlovy Vary și la Ceau Cinema în Timișoara. Cred că documentarul e un pic dificil să se raporteze la publicul românesc – acțiunea are loc în altă țară, se vorbește în rusește, în fine, e un film românesc, vorbit într-o limbă străină, despre un teritoriu complet străin. În plus, nu e un film despre care simți nevoia să vorbești imediat după ce l-ai văzut. La Karlovy Vary lumea a fost mai locvace și a fost mai multă comunicare cu sala, însă mi-e greu să judec doar după indicațiile astea.

Au existat reacții din partea ONG-urilor care militează pentru drepturile animalelor, pentru că documentarul este înduioșător, ți se face milă de maimuțele ținute în captivitate și folosite pentru experimente?
Reacții din partea ONG-urilor care se ocupă de drepturile animalelor nu am avut, dar, pe de o parte, filmul nici nu a circulat așa mult până acum, iar Abhazia este totuși o țară nerecunoscută, unde jurisidicția internațională nu e validă și unde, orice organizație de tipul ăsta dacă s-ar duce, nu ar avea practic nici un cuvânt de zis.

(…) mi s-a părut că tot timpul m-a interesat o poveste, un fel de a o spune, și mai puțin dacă e ficțiune, documentar sau altă <<specie>>.

V-a tentat să ieșiți din zona documentarelor și să realizați și un lungmetraj de ficțiune?
Nu, nu m-a tentat așa, programatic, să fac ficțiune, mi s-a părut că tot timpul m-a interesat o poveste, un fel de a o spune, și mai puțin dacă e ficțiune, documentar sau altă „specie“.

Rămânând puțin în atmosfera din documentarul „Ouăle lui Tarzan“, există la un moment dat un schimb de replici între directoarea institutului și angajate pe tema teoria lui Darwin vs Dumnezeu. Dumneavoastră în ce credeți, în teoria lui Darwin sau în Dumnezeu?
Eu cred în Darwin. 🙂

3 filme care v-au plăcut și pe care ați vrea să le recomandați?
Aș aminti 3 filme ale unor regizori cu care am lucrat în diverse ocazii și care m-au format, și anume documentarul „Une maison à Prague“ (1998), al realizatorului francez Stan Neumann, „Hammer and Tickle: The Communist Joke Book“ (2006), al regizorului britanic Ben Lewis, la care am lucrat și eu și care este un documentar despre bancurile comuniste, iar al treilea, „East Side Story“ (1997), un film foarte puțin cunoscut – pe nedrept aș zice eu -, despre musicalurile comuniste, regizat de Dana Ranga, o realizatoare care trăiește la Berlin.


După vizionarea de presă a documentarului „Ouăle lui Tarzan“, regizorul Alexandru Solomon a oferit mai multe informații despre durata proiectului, ideea de la care a plecat, titlu și procesul de documentare:

M-a pasionat lumea asta imaginară în care oamenii își găsesc motivații ca să trăiască în cele mai cumplite condiții. Ceea ce probabil facem toți, nu ne motivăm cu lucruri de zi cu zi, mergem înainte cu ceva care ține de imaginația noastră. Și cred că asta, probabil, ne desparte de maimuțe.

De la idee, la filmări: „Proiectul a început în 2011, am citit niște texte despre doctori care făceau experimente fanteziste în anii ’20, o epocă foarte încărcată cu tot felul de lucruri la limita SF-ului, după care am aflat că acest institut mai există. În august 2011, m-am dus la un congres de primatologie la Soci și de-acolo am coborât la Suhum, unde am văzut pentru prima dată sala, Institutul (n.r. Institutul medical de cercetare pe maimuțe), oamenii. Practic, atunci m-am lipit și de loc, și de oameni, și de subiect. Din acel moment Ada (n.r. Ada Solomon, producătorul filmului) s-a luptat pentru finanțare. În primii ani am obținut o finanțare pentru dezvoltare, iar prin 2015 abia am avut buget pentru film. Deci, propriu-zis, de filmat am filmat câte un pic în toți acești ani, din 2011 până în 2015, când mergeam acolo o dată, de două ori pe an, dar cu echipă, am început în toamna lui 2015“.

Citeşte şi:  Bogdan Dumitrache: „Personajul Tudor nu este despre puncte tari şi puncte slabe, este despre un moment în care un om se face ţăndări“

De ce nu există în documentar un voice over sau un drive auctorial mai vizibil: „Am vrut să fac ceva diferit, în alt spațiu și în altă cultură, inclusiv din punct de vedere formal. Am căutat o vreme să scriu un voice over sau un soi de de însoțitor verbal al imaginilor – până prin 2014 cred că am tot cochetat cu ideea asta -, dar mi s-a părut că, de fapt, a lăsa cumva ambiguitatea acestei povești să se dezvolte în cât mai multe direcții e singura salvare, să zicem dramaturgică, pentru că aș fi retezat foarte multe dintre pistele pe care puteam altfel să le las deschise“.

Cum s-a descurcat cu limba rusă și de ce se aude numai limba rusă în documentar: „Anton Breiner a fost profesorul meu de rusă timp de un an de zile. L-am luat cu mine în Abhazia la filmare. Eu nu am învățat rusă la școală, dar am căutat să știu limba cât de cât, la un nivel primar, să pot înțelege sensul discuției, să pot să reacționez. De ce se aude numai rusa în documentar? E explicabil, atât timp cât rusa e ca engleza acolo, toate naționalitățile se înțeleg în rusește. Abhaza este o limbă cumplit de grea, nici măcar abhazii nu reușesc să o vorbească, doar jumătate din populație comunică în abhază.“

Titlul. De ce „Ouăle lui Tarzan?“: „În primul rând pentru că există în film toate acele cercetări legate de fertilitate, longevitate ș.a.m.d și apoi pentru că, pe de altă parte, în muzeu se află scheletul unui fost <<locatar>> al coloniei de maimuțe, un urangutan din anii ’20 pe care îl chema Tarzan. Dar sigur că Tarzan e omul-maimuță prin excelență și toate experimentele astea au început de acolo, de la granița aceasta dintre om și maimuță (n.r. experimentele lui Ivanov pentru crearea unui hibrid om-maimuță)“.

Despre scrisori, articole din ziare, înregistrări audio-video prezente în film. Cum le-a găsit: „Institutul păstrează arhivele, cel puțin niște cópii ale registrelor din anii ’20, ’30, comunicări de presă și corespondență. Arhivele Ivanov le-am consultat la Moscova, sunt 4 arhive mari care au fragmente din fondul lui Ivanov și ale Institutului. Cât despre partea de film, există marea arhivă de film de la Krasnogorsk, care e foarte bine organizată.“

Personajele din documentar. Cum au fost alese: „Unele personaje s-au ales singure, pentru că erau mai deschise și voiau să vorbească. Îmi făcusem în cap, așa, un binom tânăr-vârstnic, care n-a funcționat și, pe măsură ce trecea timpul, mi-am dat seama că nu e un film de protagoniști, ci un film cu mulți oameni, care au fiecare cam același rol și care participă împreună la a spune povestea, la a-și pasa de la unul la altul firul narativ, de a trece la altă temă. Dar sigur că mă interesa falia asta între generații, lucru evident odată ce ajungi acolo. Mă mai interesa că e un loc feminin și că e o organizare de tip patriarhal deși pe o structură de populație feminină – acolo un bărbat este cel care conduce o instituție feminină de fapt.“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *