Interviuri

Interviu cu Blasco Giurato, director de imagine: de la „Cinema Paradiso“, la filmul „Octav“

„Oricine va vedea <<Octav>> se va simți binecuvântat“, spune Blasco Giurato despre filmul cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc în roluri principale. Filmul „Octav“ are premiera pe 6 decembrie, iar Blasco Giurato este director de imagine.

Unul dintre cele mai cunoscute filme de a cărui imagine s-a ocupat Blasco Giurato este „Cinema Paradiso“. Cum a ajuns să semneze şi imaginea pentru filmul „Octav“, de ce este fidel peliculei, ce înseamnă fericirea şi reversul ei, aflaţi din interviul de mai jos:

Cum ați ajuns să lucrați la „Octav“?
La „Octav“ am ajuns din întâmplare, în sensul că am primit un mesaj de la producătorul filmului, care îmi spunea că are proiectul acesta. Așa cum fac cu toți cei care îmi propun colaborari am spus da, cu mare drag, dar mai întâi a trebuit să citesc scenariul, să înțeleg despre ce e vorba. Când am primit textul, a fost una dintre puținele și foarte rarele ocazii în care l-am citit de la un cap la altul, fără să mă opresc. Îmi aduc aminte că m-am apucat pe la 11 seara, iar la 1:00 îl terminasem. Nu l-am citit pe nerăsuflate, m-am oprit în timpul lecturei să meditez și să înțeleg că este un film extraordinar. De ce? Pentru ca mi s-a părut că citesc sau, mai degrabă, că ascult o partitură foarte frumoasă. Prin urmare, am acceptat imediat. Am spus, da, vin, indiferent de onorariu sau de perioada de fimare.

Unul din motivele pentru care ați acceptat să lucrați la acest film este că s-a filmat pe peliculă. De ce vă atrage acest stil de filmat?
Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere neobișnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă și pentru că va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieții mele. E ca și cum te-ai întoarce la prima iubire. E o bucurie de nedescris să poți filma pe peliculă față de lăudatele și eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.

Ce înseamnă frumusețea într-un film?
Nu știu dacă vi se întâmplă ca, atunci când mergeți la cinema, să vedeți o imagine care vă rămâne imprimată pe retină și să nu va puteți explica de ce. Poate e o imagine care v-a mișcat toate simțurile… adică frumusețea nu se poate descrie, este o senzație pe care o avem în noi.

Și cum aţi descrie frumusețea din filmul „Octav“?
În timp ce am citit scenariul şi apoi, în faza de filmare, mi-am dat seama de capacitatea extraordinară a lui Serge (un regizor cu care am fost onorat să lucrez şi care va deveni în mod sigur unul foarte). Sensibilitatea lui mi-a dat posibilitatea de a crea tocmai acele imagini pe care eu le consider a fi însăşi frumusețea de care vorbeam mai sus, care te fac să te simți bine. Cred că oricine va vedea acest film va spune la final: „Doamne, am văzut cea mai mare capodoperă din viața mea!“. Şi se va simți, zic eu, binecuvântat.

Te uiți la mine și mă întrebi cum de nu sunt niciodată obosit, dar tu nu mă vezi seara când mă duc la culcare, cum mă prăbușesc.

Apropo de regizor, cum ați lucrat cu Serge Celebidache?
De obicei, atunci când mă alatur unui proiect, prima zi mi-o dedic cunoașterii echipei și a modalității de lucru, însă cu Serge, după primele două ore, am înțeles care este modul lui de lucru și felul în care a vizualizat (să vizualizezi e un detaliu foarte important!) mereu filmul. Iar eu cred, de fapt sunt sigur, că ochii lui au creat toate secvențele, nu le-am făcut eu să fie materiale, ci el, prin viziunea lui. Eu mi-am pus la dispoziție doar experiența, care nu e puțină, pentru a rezolva probleme mărunte de filmare, și nu configurarea generală a secvenței. Configurarea fiecărei secvențe o avea el, extrem de precis, astfel că aportul meu a fost doar unul de serviciu.

Regizorul Serge Celibidache alături de Blasco Giurato
Regizorul Serge Celibidache alături de Blasco Giurato

Înseamnă că sunteți modest…
Nu sunt modest. Trebuie să înţelegi că cea mai mare bucurie a mea este să intru în mintea regizorilor mei. Nu sunt o povară, nu mă gândesc cum s-ar putea realiza, după viziunea mea, anumite secvențe. Pot să propun cum să se realizeze, dar la sfârșit tot regizorul decide, pentru că el a trăit filmul înaintea mea. Eu îl trăiesc în clipa aceea. El poate deci să îmbogățească senzaţiile mele, lucru care s-a și întâmplat de câteva ori la „Octav“.

Pe platoul de filmare ați fost extrem de activ, de binedispus, în ciuda condițiilor meteorologice nefavorabile. Ați fost primul care ajungea, ultimul care pleca, ați dansat, ați glumit… De unde vă luaţi energia?
O echipă de filmare e precum o armată. Serge e generalul, eu sunt maiorul. Maiorul trebuie să-și țină toți soldații laolaltă. Dacă tu ai slăbiciuni sau momente de slăbiciune, soldații nu te mai urmează. Pe când, dacă soldații văd că ai o atitudine pozitivă și frumoasă față de ceea ce faci, te urmează. Echipa pe care am găsit-o aici este una extraordinară, m-a urmat mereu, prin frig şi ploaie. Fizic, n-a fost deloc ușor filmul asta. Exigențele filmărilor au constrâns tehnicienii să facă lucruri cumplite, electricienii să care lumini în locuri de neînchipuit, dar asta s-a întâmplat pentru că au simțit că eu iubesc filmul ăsta. Am reușit să-i implic pe toți. Ăsta e secretul. Te uiți la mine și mă întrebi cum de nu sunt niciodată obosit, dar tu nu mă vezi seara când mă duc la culcare, cum mă prăbușesc. Dimineața însă, am din nou energie și asta pentru că îmi place mult să fac filmul asta. Aşa am procedat mereu de-a lungul carierei. Sunt primii mei prieteni, pe toți colaboratorii mei i-am implicat mereu. Până și ultimul tehnician sau electrician știe care e secvența pe care o filmăm. De obicei acest lucru nu se întâmplă. Într-o echipă normală lucrul ăsta nu se întâmplă. Fiecare face, să-i spunem, o muncă de rutină, și asta e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Într-o seară, de exemplu, când am cerut la ora două dimineața să mi se aducă o lumină într-un loc dificil, ar fi făcut-o blestemându-mă, atunci în schimb au făcut-o pentru ca știau cu toții că era necesară. Prin urmare, cred că secretul unui bun director de imagine este să-și implice întotdeauna toată echipa în fiecare lucru pe care-l face; ca să facă atmosfera veselă pentru că, altfel, imaginează-ți cât de plictisitoare și apăsătoare ar fi munca la un film care deja e greu. Pentru că ăsta  a fost un film greu, nu ușor.

Dacă întâlnesc un om, vreau să-i aflu povestea.

Care este acea „sclipire“ pe care doriți să o transmiteți prin imaginile din „Octav“?
Eu spun că filmul se explică perfect prin lecția pe care tatăl i-o dă fiului, când sunt la pian. În ea constă, după mine, explicația întregului film. Iar apoi, scânteia pe care ți-o dă sau ți-o lasă Octav, nu e una singură, e una generală și importantă care te face să înțelegi cum era România odinioară, dar într-un mod voalat. Nu e un film politic care să denunțe situația de atunci, comunismul, opresiunea… îl redă cu imagini foarte simple, precum procesele pe care le are personajul principal la tribunal, fără să ia nicicând o poziție violentă și dură împotriva celor întâmplate. Prin urmare, nu există o singură scânteie pe care ți-o lasă Octav, sunt o infinitate, de fapt e o continuă eliberare de scântei.

Citeşte şi:  Interviu cu Daniel Sandu, regizorul filmului „Un pas în urma serafimilor“

Fiecare dintre noi ascunde în el, un copil. Ce îl determină pe copilul din Blasco Giurato să iasă la suprafață?
Cred că rămânem mereu puțin copii. Norocul unui om în vârstă este să poată rămâne copil, să își păstreze curiozitatea. Eu sunt curios să aflu tot, să descopăr tot ce se poate întampla în viață. Dacă întâlnesc un om, vreau să-i aflu povestea. Am rămas copil.

Ce este nostalgia, după dumneavoastră?
Nostalgia înseamnă enorm. Pe mine mă devorează, mă face să mă simt rău pentru că am nostalgia nepoatelor mele, nostalgia după anumiţi prieteni sau împrejurări. Dar asta e totodată și o forță importantă a vieții. Adică să nu închizi niciodată un anumit sector, să-l lași deschis. E foarte frumos lucrul ăsta. Nostalgia e, după mine, un alt sentiment care te ține în viață. Care îți dă forță.

Este, deci, viaţa un episod, o etapă pe care o trăim?
Pentru mine viaţa e un ciclu, care se sfârşește și apoi nu mai e nimic. Trebuie să trăiești ciclul pe care ți-l oferă. Nu trebuie să te gândești ce va fi după viață, ea se sfârşește când murim. Așa am considerat mereu. Nu mi-e teamă de moarte, când vine, vine. Eu am avut o viață minunată. Și ăsta e un lucru important. Nu mă uit la amintiri, ci la ce-ar putea să fie mâine, iar asta e frumusețea vieții.

O experiență vastă poate să pună în pericol creativitatea, de aceea fiecare proiect trebuie abordat ca și cum ar fi primul din viața ta profesională.

Cu ce vă doriți să rămână publicul, după vizionarea filmului „Octav“?
Îmi doresc ca filmul să transmită duioșie, dar mai ales reflecție asupra vieții. Viața este ca o amintire frumoasă; chiar și episoadele urâte din trecut sunt redimensionate la bătrâneţe, devin experiențe care ne-au format.

Din punctul de vedere al carierei, ați ajuns acolo unde v-ați propus?
Chiar mult mai departe de așteptările mele! Faptul că am făcut filme care au intrat în istoria cinematografiei mi-a îmbogățit spiritul și m-a făcut să cunosc oameni care m-au învățat atât de multe lucruri, ducându-mă la o cunoaștere a acestei meserii pe care nu m-aș fi așteptat s-o dobândesc.

Cât de periculoasă este rutina în această artă?
Poate că este cel mai periculos lucru. O experiență vastă poate să pună în pericol creativitatea, de aceea fiecare proiect trebuie abordat ca și cum ar fi primul din viața ta profesională.

Cât de ușor se poate distruge talentul, din punctul dvs de vedere?
Fără să-ţi dai seama! Uneori din grabă, alteori din suficiență, alteori din prostie sau de faptul că îl ai. Am încercat mereu să-l găsesc în toți cei cu care am lucrat și acesta a fost punctul meu forte, să-i ajut să înțeleagă că îl au, pe cei care nu și-l identificaseră încă.

Succesul e atunci când într-o sală cu foarte puțini spectatori îi vezi pe unii care surâd și sunt mulțumiți de ceea ce văd.

Pe ce mizați, ca director de imagine, în relația cu publicul?
Mă gândesc întotdeauna că ceea ce fac va fi supus aprecierilor și criticilor, sunt fericit dacă reușesc să transmit o emoție, iar dacă aceasta nu ajunge unde trebuie, încerc mereu să mă gândesc de ce nu a funcționat.

Cât de mult contează pentru dvs. părerea criticilor?
Foarte importantă, chiar dacă uneori unii și-au dat seama cu întârziere de valențele vreunuia dintre filmele mele.

Cum ați defini succesul?
Succesul e atunci când într-o sală cu foarte puțini spectatori îi vezi pe unii care surâd și sunt mulțumiți de ceea ce văd. Privirile lor îţi spun dacă ai atins succesul.

V-ați văzut vreodată în ipostaza de regizor sau în cea de actor?
Am avut mici apariții în filmele mele, mereu cu mare stânjeneală. Locul meu adevărat e cel din care îi privesc pe actori.

Ce vă face fericit?
Să fiu ochii regizorilor mei și să le pot oferi toată sensibilitatea mea.

Şi ce vă întristează?
Când cei pe care îi iubești nu sunt bine.

3 filme pe care ni le-aţi recomanda?
„Roma, Open City“ (1945, r. Roberto Rossellini), „The Wild Bunch“ (1969, Sam Peckinpah), „Evanghelia după Matei“ (1964, Pier Paolo Pasolini).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *