Festivaluri, Filme

Ce s-a mâncat, băut şi cum s-a iubit în filmele proiectate la Divan Film Festival 2017

Iubirea balcanică a fost tema ediţiei a 8-a a Divan Film Festival, la care a participat şi dinfilme.ro. Iată o selecţie cu lungmetrajele şi scurtmetrajele proiectate la Port Cultural Cetate (21-25 august), în care dragostea este asezonată cu un meniu bogat, sărac sau doar aluziv şi înviorată cu o listă completă de băuturi. 

Experimentalul „Transmania“ explorează şi sectorul culinar. Comparativ cu alte producţii de la Festival, de lung sau scurt metraj, unde mâncarea fie îţi lasă gura apă, fie se lasă aşteptată, fie nu îţi trezeşte nici o poftă, în „Transmania“ ea inhibă apetitul şi excită imaginaţia.

Producătorul David Lusicic a venit cu ideea unui omnibus compus din 15 filme scurte, de câte 5 minute, regizate de 15 regizori diferiţi. Firul epic nu este unitar, în sensul că spectatorul nu poate construi o poveste da capo al fine. Există o legătură între perspective – tuşe clarobscure repetitive şi cadre întunecate, sparte de inserţii fosforescente. În schimb, întâmplările, luate separat, au potenţialul unei poveşti, mai mult sau mai puţin coerentă.

Revenind la partea culinară, cârnaţii din carne de om, amintiţi într-unul dintre cele 15 fragmente, pregătesc terenul pentru o felie de mystery, iar gemul cu un gust atât de bun, atât de delicios, împinge estetica filmului spre grotesc. Spre fericirea spectatorului (sau dimpotrivă, spre dezamăgirea lui, depinde de gusturi), nu vedem cum se prepară respectivii cârnaţi. Imaginaţia este ingredientul secret în „Transmania“. Sexualitatea însă e prezentată explicit – soft, romantică şi cel mai des vulgară, meniul este complet în lungmetrajul croat.


Oricât de multe ar fi preparatele în „Nu te mai uita la mine când mănânc“ – şniţele, papricaş, ardei umpluţi, clătite, floricele de porumb – nimic din ce se vede pe masă nu îţi stârneşte papilele gustative. Mâncarea este un element de recuzită. Atenţia merge spre Marijana şi spre viaţa ei, protagonista din film. Locuieşte împreună cu tatăl, mama şi fratele într-un apartament claustrofob şi devine capul familiei după ce tatăl ei are un atac de cord.

Atmosfera din casă este cu atât mai apăsătoare, cu cât înghesuiala este mai mare. Când stă la masă ori când doarme, libertatea Marijanei este ca a unui greiere într-o cutie de chibrituri. Mâinile şi picioarele se ating, respiraţiile se înghit una pe alta. Marijana îşi doreşte libertatea şi o găseşte făcând sex cu necunoscuţi. Eliberarea ei de contextul toxic al familiei coincide, cumva, şi cu îmbolnăvirea tatălui. Îngheţata pe care o va mânca împreună cu mama marchează o mică sărbătoare după o masă grea, „dirijată“ aproape întotdeauna de o figură paternă tiranică.


Lungmetrajele „Vânt“, „Afterparty“ şi „Când ziua n-a purtat nici un nume“ înviorează meniul cu o listă completă de băuturi: rachiu, cola, cafea, vin, cocteiluri, bere. Primul este un love story cu o adolescentă sceptică, plecată în vacanţă cu tatăl, nemulţumită de tot şi de toate, împotriva tatălui, dar care ajunge să se îndrăgostească de un bărbat exact ca el. Locul izolat, unde pare să nu se întâmple nimic, deşi personajele sunt pasionate de surf şi îşi doresc o viaţă trepidantă, creează o stare de dolce far niente şi tocmai în acest dolce far niente fierb la foc mic pasiuni intense. Dinamicul şi zgomotosul „Afterparty“ îl are în centru pe barmanul Marko, un personaj asemănător cu protagonistul din „Videocracy“. Vrea să devină actor şi declanşează o iubire nesperată din partea unei fete pe care o ignoră, un fel de dragoste imposibilă şi în zadar. „Când ziua n-a purtat nici un nume“ surprinde sexualitatea ca instinct primar, de ocazie, satisfăcută în schimbul unei sume de bani. Accentul cade însă pe altceva în filmul cineastei macedonene Teona Mitevska: conflictele sociale şi etnice, problemele adolescenţei, destinul neaşteptat a patru tineri care pleacă la pescuit şi sfârşesc morţi. Frumuseţea filmului stă în lipsa de cosmetizare a personajelor, cei patru sunt prezentaţi natural, firesc, conform vârstei: un mix de ieşiri hormonale şi stăpânire de sine.


Poate fi un praznic fericit? În filmul „Umiditate“, da. Scenariul funcţionează contrar aşteptărilor: când Mina dispare de lângă soţul ei, Petar, ceea ce ar fi putut deveni un thriller poliţist se transformă într-o dramă. Petar îşi continuă viaţa normal, nu reacţionează, minte şi onorează singur invitaţia la o masă de comerare dată de părinţi. Aici aflăm că urarea potrivită este „Praznic fericit!“. Poate că despărţirea temporară are sensul ei, e o portiţă pentru Petar de a face ce îi place, îi dezinhibă porniri oprite, probabil, de graniţele mariajului. Faptul că nu ar resimţi absenţa Minei este fals. Intrigant este că, chiar şi după ce Mina reapare în peisaj, Petar continuă să se poarte la fel, cu o plăcere ascunsă de a-i face jocul. Umiditatea din aer – acţiunea are loc într-un Belgrad torid – şi umiditatea din aşternuturi conturează iubiri sufocante, neexprimate sau, dimpotrivă, consumate. Petar şi Mina sunt doi oameni rodaţi de rutina unei căsnicii, dar care nici nu pot renunţa unul la altul.

Citeşte şi:  Filmul horror „Jigsaw: Moştenirea“ are premiera pe 27 octombrie

Îndepărtează, apropie, intrigă, dar mai presus de orice, îţi lasă gura apă. Delicatesele din scurtmetrajul „Ecler“ al lui Marko Gjokovik sunt absolut irezistibile. Marko, fiul bucătarului din vila Marshal, este de înţeles. Nu are voie să atingă nici una din bunătăţile care i se perindă pe sub ochi zilnic, de 10 ani. De ce? Pentru că destinatarul acestui festin culinar este mareşalul Tito, iar mareşalul Tito nu mai vrea să apară. Infernală şi nedreaptă ispită pentru un copil!

Factorul iubire, în stare ei pură, intervine atunci când la vila amintită soseşte micuţa Ana, pentru care Marko comite un sacrilegiu: fură o prăjitură. Mâncarea este decorativă şi tabu în scurtmetrajul „Ecler“, înstrăinează cel mai adesea, atât timp cât Marko îşi urăşte mama din acest motiv. În „Mănâncă-mă!“, scurtmetrajul regizat de Ilina Perianova, ea stârneşte reacţii adverse. Protagonista, o anorexică, se înspăimântă la vederea ingredientelor transformate în personaje cu denumiri chimice, spre deosebire de partenerul gurmand care se înfruptă din multele bucate.


În „E roşu la semafor“ se dă liber la mâncare. Pepenele linişteşte spiritele încinse într-un autobuz, după ce şoferul se încăpăţânează să continue drumul sau să deschidă uşile, blocat fiind de culoarea roşie a unui semafor defect. Oferta culinară este redusă şi adaptată contextului: avem doar caise şi pepene. Suficient pentru a îndulci atmosfera cu oameni iritaţi de obstinenţa şoferului. În „Cine moare primul“, băutura are şi ea rol conciliant. Doi bătrâni se ceartă de la o groapă. Cad amândoi în ea, ies din ea cu chiu cu vai, îi sperie gândul că ar putea rămâne acolo pentru eternitate (sunt singuri pe un vârf de deal). Perspectiva unui pahar de rachiu îi „uneşte“ şi îi reagaţă de firul vieţii.


Hrana este una din grijile principale ale unei mame. Un copil voinic înseamnă un copil bine hrănit şi, implicit, sănătos, indiferent că are 5 sau 30 de ani. Pentru că fiul ei pare cam palid şi încercănat, soacra din scurtmetrajul „Pufosul“ îşi urăşte nora. Nu îi dă de mâncare, spune ea. În „Umbra bărbatului de odinioară“, mâncarea marchează o sărbătoare: tatăl s-a întors din închisoare. Chiar dacă e miezul verii, soţia îi prepară costiţă şi picioare de porc. Povestea este redată prin ochii unei fetiţe, atentă la transformările tatălui – a mai rămas doar jumătate din el – şi preocupată de repetarea unui dans pe melodia „I Need a Hero“. Iubirea este în stadiul de recuperare, soţia este vizibil afectată de schimbarea soţului, îi este greu să îl accepte aşa cum este acum, după detenţie. Primul pas spre un „nou început“ este masa pe care o iau seara, amândoi, în grădină.

Foto deschidere: captură din scurtmetrajul „E roşu la semafor“

Lungmetrajele selectate:

„Transmania“ (2016, producător: David Lusicic)
„Quit Staring at My Plate“/ „Nu te mai uita la mine când mănânc“(2016, r. Hana Jusic)
„Wind“/„Vânt“ (2016, r. Tamara Drakulić)
„Afterparty“ (2017, r. Luka Bursac)
„When The Day Had No Name“/ „Când ziua n-a purtat nici un nume“ (2017, r. Teona Strugar Mitevska)
„Humidity“/ „Umiditate“ (2016, r. Nikola Ljuca)

Scurtmetrajele selectate:

„Éclair“/ „Ecler“ (2016, r. Marko Gjokovik)
„Eat Me!“/ „Mănâncă-mă!“ (2016, r. Ilina Perianova)
„Red Light“/ „E roșu la semafor!“ (2016, r. Toma Waszarow)
„Fluffy“/ „Pufosul“ (2016, r. Lee Filipovski)
„Fighting for death“/ „Cine moare primul“ (2016, r. Eleonora Veninova)
„Half a Man“/ „Umbra bărbatului de odinioară“ (2016, r. Kristina Kumrić)

Un comentariu pentru “Ce s-a mâncat, băut şi cum s-a iubit în filmele proiectate la Divan Film Festival 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *