Filme

CIA şi Hollywood, o iubire din interes

CIA este deseori creditat pentru consultanță în producţiile hollywoodiene, dar nimeni nu știe precis cât de mare este de fapt implicarea Agenției Centrale de Informații a SUA în realizarea filmelor. Matthew Alford și Robbie Graham, jurnalişti la theguardian.com, au investigat „situația“.

Mulţi cinefili ştiu cât de fascinat este Hollywoodul de subiectele cu spioni. De la thrillerele de spionaj postbelice, ale lui Hitchcock, poveștile despre Războiul Rece, ca „Torn Curtain“ („Cortina sfâşiată“, 1966), paranoicii ani ’70, când CIA era văzut ca o agenție scăpată de sub control în filme precum „Three Days of the Condor“ („Cele trei zile ale condorului“, 1975), și până în prezent, prin trilogia „Bourne“ sau „Body of Lies“ („Un ghem de minciuni“, 2008) al lui Ridley Scott, regizorii au încercat dintotdeauna să atingă subiectul spionilor. Ce nu este foarte cunoscut este, însă, cât de tare şi-au dorit şi spionii să facă parte din filme… Istoria implicării Agenţiei secrete în producţiile hollywoodiene este atât de subversivă şi de intrigantă, încât ar părea neverosimilă dacă ar fi transpunsă pe marele ecran aşa cum este ea în realitate.

Una dintre dovezile clare care legitimează implicarea CIA-ului în filme este relația „deschisă“, dar cu greu oficializată, dintre Ministerul Apărării al SUA şi Hollywood. De câteva decenii, Pentagonul oferă regizorilor consiliere, forţă de muncă şi chiar echipamente – inclusiv portavioane și elicoptere de ultima oră – cerând, în schimb, ca forțele armate ale Statelor Unite să fie puse într-o lumină favorabilă. Așa se face că într-unul din filmele lui Scott, „Black Hawk Down“ („Elicopter la Pământ!“, 2001), personajului inspirat de povestea reală a unui soldat i-a „scăpat“ un detaliu esenţial: a fost şi violator de copii, printre altele, lucru pe care nu îl vedem în film.

Indiferent de prudenţa pe care a arătat-o Hollywoodul în protejarea imaginii armatei americane, întâmplarea s-a petrecut totuşi în domeniul public. Nu se poate spune același lucru despre implicarea CIA-ului în industria cinematografică. Nu până în anul 1996, când Agenţia a anunțat, fără să facă valuri asupra subiectului, înfiinţarea unui Birou de relaţii cu industria divertismentului (Entertainment Industry Liaison Office). Rolul departamentului era să colaboreze cu realizatorii de filme, având scop consultativ, iar şef a fost Chase Brandon. Chase Brandon a activat 25 de ani în divizia de elită a operaţiunilor clandestine a Agenției secrete, ca agent de operațiuni sub acoperire, și, deşi avea conexiuni cu Hollywoodul, nu este un om de PR, ci… verișorul lui Tommy Lee Jones.

Dar ultimii 12 ani de colaborare semiasumată au fost precedați de decenii în care CIA a influenţat profund şi, evident, netransparent, Hollywoodul. Cum ar fi putut fi altfel? Până şi Bob Baer, fost agent CIA, ale cărui cărți despre perioada lui în Agenție au inspirat filmul „Syriana“ (2005), a afirmat că „toți acești oameni, care deţin studiouri de film, se duc la Washington, petrec timp cu senatori și directori CIA, și nimeni nu are nimic de obiectat“.

Afirmațiile lui Baer sunt susținute de dovezi. Luigi Luraschi a fost șeful Departamentului de cenzură internă și internațională al Paramount la începutul anilor 1950. Recent, s-a descoperit că lucra în paralel pentru CIA – trimitea rapoarte despre cum era folosită cenzura pentru a îmbunătăți imaginea Statelor Unite în filmele care urmau să fie difuzate în afara graniţei. Rapoartele lui Luraschi mai scot la lumină cum a convins o serie de regizori să insereze câțiva „negrotei bine îmbrăcați“ pentru a contracara propaganda sovietică cu privire la relațiile interrasiale proaste din Statele Unite. Varianta sovietică a fost mai aproape de adevăr.

Activitățile lui Luraschi sunt doar vârful icebergului. Scriitorul Graham Greene s-a distanțat, de exemplu, de adaptarea romanului său „The Quiet American“ („Un american liniștit“) din 1958, cu acţiunea plasată în Vietnam, pe care a descris-o ca o „propagandă pentru America“. Actorul din rolul principal, Audie Murphy, nu joacă personajul ambiguu al lui Greene – a cărui încredere în justiția politicii externe a Americii îi permite să ignore consecințele îngrozitoare ale acțiunilor sale – ci este doar un simplu erou. Iar cinicul jurnalist britanic, interpretat de Michael Redgrave, este un om fără repere morale. Romanul lui Greene a fost parțial bazat pe povestea legendarului agent CIA din Vietnam, colonelul Edward Lansdale. Cât de abil a fost Lansdale să-l convingă pe regizorul Joseph Mankewiecz să schimbe scenariul pentru a se potrivi propriilor scopuri!!!

CIA-ul a oferit mai mult decât sfaturi realizatorilor de filme. A plusat cu bani. În 1950, după moartea lui Orwell, Agenția Centrală de Informații a cumpărat drepturile pentru „Animal Farm“ („Ferma animalelor“), iar în 1954 a finanțat varianta animată britanică a filmului. Existau zvonuri de mult timp despre implicarea Agenției, dar doar în ultimul deceniu s-au dovedit fondate. Daniel Leab povestește în cartea sa, „Orwell Subverted“, despre rolul avut de CIA în realizarea „Fermei animalelor“. Scenariul a fost modificat pentru accentua şi mai mult mesajul anti comunist al animaţiei.

Tricia Jenkins, autoarea volumului „The CIA in Hollywood“, spune, referitor la intervenţia Agenţiei în scenariul „Fermei animalelor“, că CIA şi-a dorit să influenţeze publicul din afara Americii. Prin urmare, porcii negri au fost reprezentaţi mai demni, iar cei albi mai toleranţi, promovând astfel o imagine atractivă şi totodată corectă din punct de vedere politic a Americii într-un context în care lumea era divizată ideologic în timpul Războiului Rece.

Cea mai obișnuită metodă prin care CIA își exercită azi influența la Hollywood nu o mai reprezintă mijloacele directe precum finanțarea sau rescrierea scenariilor, ci consilierea în chestiuni de verosimilitate. Astfel, agenţi CIA activi sau ieşiţi la pensie au funcţia de consultanți pe platourile de filmare. Întrebarea corectă este, totuşi, dacă există, într-adevăr, „foști agenți“. Conform declaraţiei lui Linsday Moran, fostă agentă CIA şi autoarea cărții „Blowing My Cover“ („Viața secretă a unei femei spion“), de multe ori Agenţia apelează la foşti angajaţi pentru a îndeplini diverse misiuni.

În acest context, CBS TV nu a întâmpinat greutăţi când a obţinut ajutor oficial în 2001 pentru realizarea serialului „The Agency“ („Agenția“), scris de un fost agent CIA. Langley, sediul CIA, i-a fost „util“ și scriitorului Tom Clancy, invitat special aici după publicarea romanului „The Hunt for Red October“ („Vânătoarea lui Octombrie Roșu“, 1984), invitație care s-a repetat cu regularitate. Când s-a turnat în 2002 „The Sum of All Fears“ („Pericol absolut“), inspirat tot de un roman semnat de Clancy, Agenția a adus din nou producătorii în Langley pentru un tur privat al sediului. Ben Affleck a avut astfel „acces direct“ la analiștii Agenției. Odată începute filmările, Brandon a fost pe platou în calitate de consilier – rol pe care l-a reluat și în timpul filmărilor serialului de succes „Alias“.

Milt Beardon, fost agent CIA, a acceptat rolul de consilier în cazul a două producţii cu mai puţină acţiune care implică spionajul. E vorba de „The Good Shepherd“ („Agenția secretă“, 2006) al lui Robert De Niro, despre povestea aproximativă a şefului departamentului de contra-spionaj, și „Charlie Wilson’s War“ („Războiul lui Charlie“, 2007), în care sunt prezentate eforturile Statelor Unite de a furniza arme mujahedinilor afgani în timpul ocupației sovietice din anii ’80. În realitate, povestea din urmă s-a terminat prost, pentru că luptătorii pentru libertate afgani au pus bazele organizației teroriste al-Qaida. Filmul însă nu spune acest lucru. Beardon – responsabil ca armele să ajungă la afgani – a observat cu puțin timp înainte de lansarea filmului că „omite faptul că din cauza asta [furnizarea armamentului] a avut loc tragedia din 9/11“.

Remarca lui Beardon oferă un indiciu asupra motivului real pentru care CIA este atât de dornic să ofere consultanță la Hollywood, indiciu care a fost detaliat de Paul Kelbaugh, fostul consilier general al CIA – o figură foarte importantă în Langley. În 2007, Kelbaugh a ținut un discurs la Facultatea de Drept Lynchburg în Virginia – unde era asistent – despre relația dintre CIA și Hollywood. Unul din jurnaliștii prezenți (care dorește să rămână anonim) a scris că Kelbaugh a vorbit despre „The Recruit“ („Recrutul“, 2003), cu Al Pacino şi Colin Farrell în roluri principale. Un agent CIA fusese pe platou în calitate de „consultant“ pe tot parcursul filmărilor, a spus Kelbaugh; de fapt, rolul lui era acela de a da indicații greșite producătorilor. De ce? Pentru că „Nu am vrut ca Hollywoodul să ajungă prea aproape de adevăr“, l-a citat jurnalistul repectiv pe Kelbaugh.

Cu toate acestea, într-un email adresat lui Matthew Alford și Robbie Graham, autorii investigaţiei despre influenţa CIA-ului asupra Hollywood-ului, Kelbaugh a negat în mod vehement declaraţia și a spus că își amintește de nişte „discuții foarte clare cu conducerea [CIA] și că nimeni nu avea voie să afecteze conținutul [filmelor] – NICIODATĂ“. Pe de altă parte, jurnalistul susține raportul originial. Kelbaugh a refuzat să mai discute problema.

Avem, aşadar, modificarea scenariilor, finanțarea filmelor, suprimarea adevărului. Suficient de îngrijorător… Totuși, există oameni care cred că implicarea CIA în producţiile hollywoodiene merge mult mai departe, atât de departe, încât ar putea fi subiectul unui film. În iunie 1997, scenaristul Gary DeVore lucra la scenariul său de debut. Trebuia să fie un film de acțiune despre invazia americană din Panama din 1989, care a dus la răsturnarea dictatorului Manuel Noriega. Potrivit soției sale, Wendy, DeVore vorbise cu un vechi prieten – Chase Brandon de la CIA – despre regimul lui Noriega și despre programele Statelor Unite de combatere a traficului în America Latină. Wendy a declarat pentru CNN: „A fost foarte tulburat de unele dintre lucrurile pe care le-a descoperit de-a lungul investigației. A cercetat invazia Americii în Panama, deoarece pe asta își baza povestea; și pe răsturnarea lui Noriega și spălarea unor sume enorme de bani în băncile din Panama, inclusiv ale guvernului nostru“.

La sfârșitul lunii respective, DeVore se aflase în Santa Fe, New Mexico, documentându-se pentru un alt proiect. Era în drum spre California când, mai exact pe 28 iunie, la ora 1.15 am, a sunat-o pe Wendy. Wendy a susținut apoi că apelul a fost șters din înregistrările telefonice. A declarat pentru CNN că a fost „extrem de alarmată“ deoarece soţul ei vorbea ca și când se afla sub presiune, fiind convinsă că „mai era cineva cu el în mașină“. Pe 28 iunie, la ora 1.15 am, Wendy i-a auzit pentru ultima dată vocea lui DeVore.

A trecut un an, cazul nu voia să se facă dispărut, iar speculațiile s-au înmulțit. Până și jurnaliştii de la Los Angeles Times au început să ia în considerare implicarea CIA-ului. DeVore era considerat mort, fără a exista un cadavru, ci o mulţime de întrebări fără răspuns. Şi, surpriză!, la 9 zile după ce LA Times a scris despre caz, s-a descoperit cadavrul lui DeVore descompunându-se în maşina lui Ford Explorer, scufundată la o adâncime de 3.5 m în Apeductul California de sub autostrada din Valea Antilopei, la sud de Palmdale – un oraș din „valea aerospațială“ denumită astfel de localnici datorită reputației sale de complex militar-industrial american. Detaliul a alimentat şi mai puternic teoriile conspiraționiștilor.

Medicul legist a declarat cauza și modul în care a murit DeVore „necunoscute“, iar poliția a concluzionat că moartea scenaristului a fost un accident: a adormit la volan, au spus ei, înainte de a ieși de pe autostradă și a cădea în apă, unde s-a înecat. Cu toate astea, rămân niște semne de întrebare: laptopul lui DeVore, cu scenariul neterminat, lipsea din mașină, la fel şi arma pe care o purta cu el când pleca la drumuri mai lungi. Mai mult, după dispariția sa, un reprezentant al CIA ar fi apărut acasă la DeVore pentru a cere acces la computerul său; Don Crutchfield, detectiv privat la Hollywood, a menționat că proiectele anterioare ale lui DeVore au fost șterse în mod inexplicabil de pe acel computer în acest interval de timp; poliția a susținut că autoturismul lui DeVore a căzut de pe autostradă, dar văduva lui a remarcat lipsa deteriorării balustrăzii la locul presupusului accident. Şi-apoi, cum de nu a observat nimeni un SUV scufundat în apă sub o autostradă circulată intens timp de un an? Probabil că întreaga poveste pare mai degrabă un film despre conspirații decât una reală. Nu e de mirare că lumea încă e tulburată de curiosul caz al lui Gary DeVore.

În ciuda dorinței declarate a CIA de a fi mai deschis cu privire la rolul pe care îl joacă la Hollywood, e greu de luat în serios transparența aceasta bruscă. La urma urmei, care este scopul unei agenții sub acoperire care nu funcționează sub acoperire, chiar dacă unele din activitățile sale sunt publice? Și dacă nu este transparentă în legătură cu întâmplări de acum zeci de ani, care au ajuns accidental în atenția publicului, cum putem fi siguri că ni se spune adevărul despre activitățile sale din prezent? Poate că spionii nu mai stau în frig, dar şi-au găsit sigur adăpost în întunericul cinematografelor.

Articolul este tradus şi editat după materialul scris de Matthew Alford şi Robbie Graham, „An offer they couldn’t refuse“, pentru site-ul www.theguardian.com. Matthew Alford este lector la Universitatea din Bristol, specializat în studii de cinema, teatru şi televiziune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *