Filme, Recenzii filme

Christopher Nolan (re)scrie istoria cu filmul „Dunkirk“

Câţi dintre cei care merg la Dunkerque pentru băi de soare sau o plimbare cu iahtul se gândesc că aici, cândva, sute de mii de soldaţi s-au zbătut într-o capcană a morţii? Este unul dintre gândurile care ţi-ar putea veni în minte după ce vezi filmul „Dunkirk“, regizat de Christopher Nolan.

Sentimentul de participare directă a spectatorului în evenimentele din Dunkirk, aşa cum le-a redat Christopher Nolan, este puternic, constant şi nu te părăseşte nici o clipă. Argumentele sunt multiple: formatul filmului, coloana sonoră, îmbinarea dintre cele trei planuri spaţiale, dialogurile minimaliste, tensiunea şi incertitudinea create de toate acestea.

400.000 de soldaţi au fost blocaţi pe plaja din nordul Franţei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Evacuarea de la Dunkerque (Dunkirk) este considerată de Nolan un moment esenţial şi decisiv în istoria celui De-al Doilea Război Mondial. „Dacă evacuarea nu ar fi avut succes, Marea Britanie ar fi trebuit să capituleze. Şi întreaga lume ar fi fost pierdută sau ar fi avut o altă soartă: nemţii ar fi cucerit Europa, SUA nu s-ar fi întors în război. Succesul evacuării i-a permis lui Churchill să impună ideea de victorie morală (detaliu care i-a motivat pe civilii cu vase private să se implice în luptă)“, spune el.

Christopher Nolan nu este primul regizor care s-a inspirat din momentul Dunkirk pentru a face un film. În 1958, Leslie Norman a regizat un lungmetraj cu acelaşi subiect şi acelaşi titlu, în 2014, Alex Holmes a adus pe marele ecran un alt „Dunkirk“, care nu este cotat excepţional, şi, surpriză, în 2017 urmează să mai apară un Dunkirk. „Operaţiunea Dunkirk“ se numeşte, regia este semnată de Nick Lyon, iar premiera programată la sfârşitul lui august.

Christopher Nolan este însă primul regizor care transformă momentul Dunkirk într-o experienţă vizuală (şi de conţinut) memorabilă. O altă premieră în filmografia lui mai e faptul că a realizat un lungmetraj de inspiraţie istorică – până acum, producţiile lui au fost fie remake-uri, fie ecranizări după scenarii originale sau adaptări după romane, nuvele, BD-uri.

„Dunkirk“ este filmat în proporţie de 70% cu camere IMAX şi ideal este să fie vizionat în acest format, pe cele mai mari ecrane din ţară (disponibile doar la Cinema City). Christopher Nolan a ales această opţiune cu scopul de „a crea o lume virtuală pentru care nu ai nevoie de ochelari (…), pentru a permite spectatorilor să simtă cum a fost acea experienţă“, declară el. Sentimentul de spectator participativ te însoţeşte de la primele cadre, când Tommy (Fionn Whitehead) aleargă năuc pe străzile din Dunkirk, pentru a se adăposti de gloanţe, până la ultimele scene, în care Farrier (Tom Hardy) pilotează Spitfire-ul, neştiind dacă va ateriza viu sau mort.

În perioada de promovare a filmului „Dunkirk“, Nolan a declarat că povestea este redată din trei unghiuri spaţiale: uscat, apă, aer. Detaliile sunt punctate şi în film pentru obişnuirea spectatorului cu perspectiva naraţiunii. Intertitlurile „I. Plaja/Uscatul“, „II. Marea“, „III. Aerul“ ne familiarizează cu intenţia regizorului. Structural, nu ar trebui să fie probleme în înţelegerea filmului. Din punctul de vedere al conţinutului, singura problemă ar fi lipsa unei explicaţii mai ample legat de intervenţia civililor şi rolul major pe care l-au avut vasele private, de dimensiuni mici, care au ajutat la evacuarea soldaţilor captivi pe plaja din Dunkirk. Dar acesta este doar un amănunt, „un punct pe un zgârie-nori“, care nu strică nici povestea, nici emoţia trăirii, nici imaginea de ansamblu.

Citeşte şi:  Bătălia de la Dunkirk, adusă pe marele ecran de Christopher Nolan

Pentru soldaţii implicaţi în conflict, evenimentele au avut loc într-o temporalitate diferită. Pe pământ, unii au stat blocaţi pe plajă o săptămână. Pe apă, evenimentele au durat cel mult o zi; iar ca să zbori la Dunkirk, avioanelor de vânătoare britanice Spitfire le-ar fi luat o oră. Ca să combini aceste unghiuri diferite, a trebuit să mixăm straturile temporale. De-aici şi structura complicată, chiar dacă povestea e destul de simplă. (Christopher Nolan)

Incertitudinea este o stare care îl urmăreşte nu numai pe spectator, ci şi personajele implicate în acţiune. Pe plajă, eroul central este Tommy (Fionn Whitehead), pe apă, Dawson (Mark Rylance), în aer, Farrier (Tom Hardy). Fiecare dintre ei are şi un „secund“, interpretat de Harry Styles (Alex), Cillian Murphy (soldatul salvat de Dawson), Jack Lowden (Collins). Sub semnul lui poate şi, implicit, al speranţei, se aruncă toţi în vâltoarea întâmplărilor. Dawson spune la un moment dat, referitor la un pilot naufragiat, nesigur dacă trăieşte sau nu: „Poate e în viaţă. Poate. Poate l-am putea ajuta“. Nici unul dintre ei nu renunţă, indiferent de atacurile masive ale nemţilor. Sub acelaşi semn al lui poate se află şi spectatorul: poate soldaţii vor fi salvaţi, poate. De-aici şi experienţa imersivă pe care Christopher Nolan reuşeşte să o construiască prin filmul „Dunkirk“.

O strategie de marketing inteligentă este includerea lui Harry Styles, fostul membru One Direction, pe lista actorilor. Filmul a atras atenţia astfel şi spectatorilor cu vârsta sub 20 de ani. Jocul actoricesc este dominat de Mark Rylance – excelent în rolul de civil plecat să salveze oameni şi însoţit în misiunea lui de o presiune extraordinară din partea unui om salvat deja, Cillian Murphy –  şi de Fionn Whitehead – ales perfect pentru portretul inocentului, „carnea de tun“ folosită în războaie. Provocările lui Tom Hardy, ca interpretare, nu sunt foarte spectaculoase, mult mai dramatic rămâne colegul lui din aer, Collins. Filmul „Dunkirk“ va face multe valuri la premiile Oscar şi nu numai, şi până când vom reauzi de el în acest context, să nu ratăm ecranizarea pe care ne-o propune Christopher Nolan, unul dintre cele mai experimentale proiecte ale lui.

Notă film:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *