Filme

Filmul „Dalida“: portretul artistei la tinereţe

Prima tentativă de sinucidere a Dalidei a avut loc în 1971, anul de la care începe şi povestea ei în filmul regizat de Liza Azuelos.

Moartea lui Luigi Tenco a afectat-o atât de tare, încât nu a mai găsit nici un sens în viaţă. În discuţiile de budoar pe care le avea cu el, plecând de la filozofia lui Heidegger, Dalida obişnuia să îi spună că o fiinţă nu poate exista decât întru dragoste. Or, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Sau nu mai e, conform propriilor trăiri.

Aplecarea spre depresie creşte, însă, pe fondul unei sensibilităţi cronice şi nerezolvate medical. Relaţia cu tatăl şi marginalizarea din timpul şcolii, din cauză că purta ochelari, au marcat-o definitiv. Presiunea pe care a pus-o asupra ei Lucien Morisse (singurul bărbat cu care a fost măritată), din punct de vedere muzical, şi amânarea mariajului i-au accentuat întristarea. Nu îşi dorea să fie vedetă, ci o femeie normală, cu soţ şi copil.

De fapt, Dalida a căutat prin numeroasele sale relaţii, ceea ce nu a avut în copilărie: un tată pentru copilul ei. Nu a avut parte nici de unul, nici de altul. Singura şansă a fost când a rămas însărcinată cu Lucio, studentul în litere şi filozofie, dar pentru că era prea tânăr şi, mai ales, pentru că ţinea la imaginea ei şi la ce spune lumea, a decis să întrerupă sarcina.

Citeşte şi:  Filmul „Dalida“: 8 curiozităţi din culise

Luigi Tenco, la rândul lui, a influenţat-o printr-o viziune pesimistă: cântăreţul îşi justifică actul sinuciderii ca un protest în faţa publicului ignorant. Considera că ei, artiştii, nu sunt decât o maşină de făcut bani şi că totul e comerţ pur. Iată cum luminile reflectoarelor nu sunt făcute pentru firile slabe. Artiştii nu pot exista fără public, la fel cum publicul nu poate exista în absenţa lor. Dalida se simte vinovată de moartea lui (27 ianuarie 1967), aşa cum se simte responsabilă şi de sinuciderea lui Lucien Morisse (11 septembrie 1970) şi a lui Richard Chamfray (21 iulie 1983), autoproclamatul conte de Saint-Germain.

Copilăria nefericită, o influenţă nefastă, dispariţiile bărbaţilor iubiţi, sentimentul de vinovăţie, toate combinate cu hipersensibilitatea artistei, au „netezat“ drumul spre automoarte. Pe 3 mai 1987, Dalida şi-a pus capăt zilelor.

În ciuda acestei fragilităţi emoţionale, Yolanda Cristina Gigliotti, devenită Dalila şi într-un final Dalida, ştie bine ce vrea să exprime pe scenă: pe ea însăşi, expansivă şi solară (în funcţie de piesă), pătimaşă, molipsitoare. De cele mai multe ori tristă. Fiecare melodie este o felie din viaţa ei sentimentală. A dat cântecului sinceritate şi a exprimat prin el starea de moment, s-a manifestat prin cântec la fel ca în relaţiile cu iubiţii. O emoţie şi o implicare prea puternică, cu un efect de vrajă, se pare, năucitor şi mortal la propriu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *