Filme, Recenzii filme

„Cealaltă parte a speranței“: luminiţa de la capătul portului

Doi bărbați, un sirian și un finlandez, lasă totul în urmă și încearcă să-și construiască o nouă viață. La un moment dat, destinele lor se întâlnesc.

Este miezul nopții, iar la miezul nopții oamenii de obicei dorm. Nu și în filmul lui Aki Kaurismäki, „The Other Side of Hope“/„Cealaltă parte a speranței“. Când ceasul bate ora 12, în portul din Helsinki, pe un vas, dintr-un munte de cărbuni iese capul unui bărbat. La aceeași oră, un altul își lasă nevasta și pleacă de-acasă. Amândoi se „trezesc“ într-o nouă viață, o viață care nu e neapărat mai bună sau mai rea decât cea veche, dar în mod sigur mai amuzantă.

Primul este refugiat, se numește Khaleb (Sherwan Haji) și ajunge din întâmplare în Helsinki după ce din cauza războiului a pierdut totul în Siria. Al doilea, Wikström, este agent de vânzări, își părăsește soția alcoolică, vinde marfa de pe stoc la jumătate de preț, își joacă banii la poker, după care cumpără un restaurant neprofitabil, „Halba de aur“. Khaleb și Wikström se intersectează într-un moment în care sunt aproape de eşec.

După ce autoritățile hotărăsc să îl trimită pe Khaleb înapoi în ruinele din Aleppo, în urma unei decizii stupide, ruptă de realitate, sirianul decide, ca mulţi alţii în situația sa, să rămână ilegal în Finlanda. Pe străzile din Helsinki întâlnește, pe lângă multe fețe ale rasismului, momente pure de bunătate. Wikström îl găsește pe Khaled dormind în curtea interioară a restaurantului său. Probabil vede ceva din el însuși în tânărul ponosit, pentru că îl angajează ca debarasator și spălător de vase.

E o regulă în filmele lui Kaurismäki: indiferent de circumstanţe, totul trebuie să meargă din rău în mai rău. SPOILER ALERT: Când Wikström se aşază la masă să bea un pahar, după o altă zi în care veniturile sunt sub zero, în liniştea clar-obscură a încăperii se aude cum cedează tonomatul muzical. Când Khaleb reuşeşte să îşi aducă sora în Helsinki şi află că nu doreşte să-şi facă acte ilegale, are o întâlnire nefericită cu un grup de neonazişti. Dar fie viața cât de neagră, personajele tot găsesc un dram de lumină. Regizorul ne arată mereu că fericirea poate exista chiar și în contexte sumbre, este ca un „program“ de care încearcă să se ţină în fiecare nouă poveste a lui. „Povestea e mereu aceeaşi, doar locurile şi oamenii se schimbă“, spune Kaurismäki.

„Prin acest film încerc să fac tot ce pot eu mai bine pentru a sfărâma modul european de a vedea refugiații fie ca victime pe care le compătimim, fie ca pe imigranții aroganți din punct de vedere economic, care ne invadează societatea pur și simplu pentru a ne fura locul de muncă, soția, casa ori mașina“, a declarat regizorul. Diferenţele de „griji“ dintre spaţiul sirian şi spaţiul occidental sunt cu umor şi mare fineţe conturate în episodul în care lui Khaleb i se fac acte false şi i se inventează o identitate. Întrebat dacă este bărbat sau femeie, Khaleb spune că nu înţelege întrebarea şi că nu are simţul umorului. Răul, ca element universal, este adus în film prin grupul de neonazişti – răul există chiar şi într-o societate civilizată, străină de război-, iar dezinteresul pentru angajaţi pare un alt „laitmotiv“, excelent reprezentat prin fostul patron al restaurantului cumpărat de Wikström. În concluzie, viaţa nu e nici albă, nici neagră, ci în infinite nuanţe. Mesajele sunt multe şi bogate în filmul „Cealaltă parte a speranței“ şi se ridică la suprafaţă ca uleiul în apă.

Citeşte şi:  Filmul horror „Jigsaw: Moştenirea“ are premiera pe 27 octombrie

De unde vine, totuşi, fericirea? Kaurismäki nu transformă această stare într-o preocupare existenţială, personajele nu îşi dau duhul căutând-o. Când au de-a face cu o dramă, se poartă ca şi când nu ar fi într-o situaţie tragică. Nu sunt expansive şi nu debordează de trăiri maxime. Trăiesc fericirea prin întâmplări mici, aproape banale. Şi se adaptează. Reinventează, de exemplu, „Halba de aur“ în funcţie de trend: când e restaurant chinezesc, când turcesc. Iar adaptarea lor la „specific“ e cel puţin savuroasă! Scenele în care echipa să mobilizează pentru a aduce clienţi noi sunt de un comic irezistibil – de la felul în care asimilează culturile culinare, până la preparatele propriu-zise, mai degrabă nişte improvizaţii.

Personajele sunt, până la urmă, oameni simpli – un fost agent de vânzări, un debarasator şi spălător de vase, un chelner, un bucătar, fata de la bar – şi, tot vorba lui Kaurismäki, încearcă să supravieţuiască în lumea în care s-au născut. Minimalismul (cromatic sau al expresiilor faciale) şi detaliile atent construite (obiecte obişnuite devin vedete în cadru) fac din filmul „Cealaltă parte a speranței“ o bijuterie vizuală. Povestea, spusă prin cuvinte puţine, îi dă farmec şi umor, iar muzica umple melancolic secundele goale, fără a încărca firul narativ. Ultima scenă, cu un Helsinki mângâiat de soare, altul decât cel din deschidere, este ca o luminiţă de la capătul portului, o ramură de măslin trimisă în lume de un regizor care şi-a dorit „un film aproape realist despre câteva destine din lumea de astăzi“.

Notă film:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *