Interviuri

Interviu cu Ileana Popovici: „Reconstituirea este, de fapt, o familie“

Imediat după lansarea la Bookfest a cărţii „Reconstituiri cu Ileana Popovici“, am vorbit cu actriţa care i-a dat viaţă unui personaj greu de uitat din cinema-ul românesc.

Încă mai sunt lucruri de aflat despre Aura din „Reconstituirea“. Doamna Ileana Popovici a povestit pentru dinfilme.ro cum a apărut în film aparatul de radio la care obişnuia sa asculte muzică, cum a refăcut una din scenele în care se află în apă, ce a însemnat pentru dumneaei să lucreze cu regizorul Lucian Pintilie. Dar şi despre Buturugeni, San Remo, filmele româneşti actuale şi dragostea pentru televiziune.

Dinfilme.ro: Am revăzut recent „Reconstituirea“ și cred că avem ceva în comun. Am adus acest aparat de radio Electronica. Este același model ca aparatul cu care apăreți în film? A cui a fost ideea să devină „obiect de recuzită“?
Ileana Popovici: Este același model, numai că al meu era puțin mai mic. Dar exact marca asta era, că altul nu mai exista pe vremea aceea. Cât despre scena în care apar cu el, pot spune că am inventat-o eu în film. În ce sens? Niciodată nu știam când urmez eu. Domnul Pintilie avea obiceiul să ne cheme pe toți la filmări, de dimineața, la 8, până seara, la 5, indiferent că filmai în ziua respectivă sau nu. Și trebuia să stăm acolo, la cadru. Iar când era nevoie, ne chema pe fiecare. Eu, bineînțeles, fiind pasionată de muzică, când stăteam acolo și așteptam – pentru că nu eram foarte dornică să aud toate poveștile – aveam cu mine un aparat de ăsta mic, pe care îl țineam la ureche și ascultam muzică. Domnul Pintilie m-a văzut și mi-a spus: „Ia să stai tu cu aparatul ăla tot timpul că văd că ți se potrivește…“. Și-așa a ajuns aparatul acesta în cadrul filmului „Reconstituirea“…

Secvență din filmul „Reconstituirea“ (regia: Lucian Pintilie)

Deci ideea a venit într-un fel de la dumneavoastră…
A, nu m-am gândit că ideea o să rămână în film! A fost ochiul domnului Pintilie! Probabil că mă observa tot timpul și urmărea să mă pună în situațiile cele mai avantajoase atât filmului, cât şi mie însămi. Dumnealui a fost ochiul genial, să spunem așa, el m-a descoperit. Merci, chiar e o surpriză pentru mine să revăd acest radio… 🙂

În prima parte din „Reconstituirea“, petreceți destul de mult timp în apă.  Știați să înotați bine?
„Înotata mea câinească“ am învățat-o în copilărie, la Buturugeni. Mergeam pe dealul Măgura, unde se afla o salcie și pe-acolo trecea râul Argeș. Ne urcam, eu și ceilalți copii, în salcie și ne aruncam în cap, bineînțeles, fără să știe părinții – mai ales eu, fata popii… 🙂 După ce ne aruncam, trebuia să mai și ieșim, pentru că era o groapă mare, adâncă, și erai nevoit să dai din mâini. Deci eu am învățat să dau din mâini și în viață, să zicem, în general, din copilărie. Așa am învățat „stilul câinesc“, pe care l-am folosit cu brio în toate oceanele și râurile în care am înotat în viața mea. Nu am urmat niciodată cursuri de înot, m-am descurcat cu stilul ăsta. Cât despre filmul „Reconstituirea“, atunci când Aura alerga și se arunca în cap, aveam tehnica exersată încă de la Buturugeni, când săream din salcia de care v-am povestit.

Înţeleg că nu au fost probleme…
Partea legată de înotat a fost foarte simplă, numai că a trebuit să refacem câteva duble. Mă refer la scena în care Aura este în apă şi se urmăreşte mersul protagoniştilor din unghiul ei, când se face acel travelling pe malul apei. Ei bine, nu a ieşit la laborator – așa era pe vremea aceea, cu peliculă. Prin luna septembrie, cam pe 20, am reluat filmarea, iar Prahova era aproape înghețată… Mi-a fost destul de greu să repet scena, dar în sfârșit, atunci eram şi tânără, și sportivă, și mai rezistentă. M-au dat cu tot felul de unsori, uleiuri, nu știu exact ce erau, cred că untură de porc, ca să nu se lipească apa de mine. Am refăcut scena respectivă ca și când ar fi fost 30 de grade afară, în film însă nu se vede chiar deloc. Dar după aceea, se afla acolo o cabană, făceau focul cu lemne, și țin minte că m-au băgat într-un lighean cu apă caldă. Nu am răcit deloc, iar scena a ieșit foarte  bine. Deci m-am descurcat și în situații de astea… 🙂

Dacă stau bine și mă gândesc, cred că Aura este singurul personaj care intră în apă, care se scufundă… Procurorul, de exemplu, pășește pe pietre, e atent să nu cadă în apă…
Păi, da… Poate că e și o semnificație în asta, dacă vrem să despicăm acum filmul în 14…  Chiar și scena aia macro, cu peștii care stau în pungă și mișcă… Ăștia poate eram chiar noi, închiși într-o pungă, neavând ce aer să respirăm… Sunt foarte multe… Filmul „Reconstituirea“ este plin de semnificații, acum îl poţi vedea într-un fel, atunci altfel. Una peste alta, e un film care rezistă și asta mă bucură enorm. Și mai ales că place tinerilor! Nu știu exact cât înțeleg ei, e posibil să le scape anumite nuanțe, însă important e că „Reconstituirea“ circulă la multe festivaluri de film românesc – la Iași, la TIFF, la Mediaș, la Gura Humorului – și contactele cu tinerii sunt foarte vii. Odată, de exemplu, m-a întrebat un băiat ce scrie pe panoul pe care se urcă Aura la un moment dat, ce înseamnă Supco. Apropo, ştii ce era Supco?

Captură din filmul „Reconstituirea“ (regia: Lucian Pintilie)
Captură foto din filmul „Reconstituirea“ (regia: Lucian Pintilie)

O marcă de… sucuri? 
Ei, vezi că nu știi? Te-am prins! Supco era un pacheţel cu praf din care se făcea aşa-zisa supă sau ciorbă, pentru că pe vremea aia nu erau carne și ouă din care să-ţi prepari supe de pui sau din altă carne în fiecare zi.

Un fel de supă la plic…
Exact! Pe care nu ți-aș dori să o încerci vreodată…

Mă întrebam mereu: <<Dom’le, ce fac eu în filmul ăsta, pe lângă toţi aceşti actori mari, Emil Botta, George Constantin, Ernest Maftei? Cum mă descurc eu ca să fiu credibilă, să nu mă fac de rușine?>>

Revenind la Aura. Eu am văzut personajul ca un fel de Vuică (George Mihăiţă) în varianta feminină. Este imprevizibilă, îndrăzneață, uneori ușor absentă, la fel ca el. Dumneavoastră cum v-a fost descrisă Aura de către Lucian Pintilie?
Chiar dacă eu nu am studii de actorie – am urmat Conservatorul, am studiat vioara, pianul, am făcut Școala de muzică-, lumea actoriei nu mi-era străină. Sora mea, Magda Popovici, este actriță de teatru şi de mică m-am familiarizat cu mediul acesta, cu toţi colegii ei – Marin Moraru, Dinică… -, le cântam la vioară când eram în clasa a șaptea… Însă film propriu-zis nu mai făcusem. Şi-atunci m-am gândit că domnul Pintilie a mers, în privinţa mea, mai mult pe improvizație, pe starea de moment, pe intuiție. Mă întrebam mereu: „Dom’le, ce fac eu în filmul ăsta, pe lângă toţi aceşti actori mari, Emil Botta, George Constantin, Ernest Maftei? Cum mă descurc eu ca să fiu credibilă, să nu mă fac de rușine?“. Mă mai gândeam de ce m-o fi luat pe mine Pintilie, și nu pe altcineva. Mi-am zis că singura mea șansă este să fiu foarte normală: să mă comport firesc şi să intru, în timp, în pielea personajului. Dacă voi fi fost naturală, avea să fie bine. Îmi imaginam, astfel, ce aș fi făcut eu în situații ca aşa-zisa scenă a violului, dacă venea la mine Găitan, cum reacţionam. Ei bine, eu, în situaţia asta, nu m-aș fi lăsat. Și nu m-am lăsat!… cu toate că îmi mai spunea domnul Duțu Găitan: „Băi, uite, a zis domnul Pintilie că dacă te lași și tu o dată pupată, că nu se întâmplă nimic într-un film, avem o sticlă de whisky!“. „Pentru sticla aia de whisky?!“, le răspundeam. Cred că ăsta e și motivul pentru care a avut succes rolul: l-am interpretat cu naturalețe. Însă domnul Pintilie nu mi-a explicat foarte clar cine e fata asta şi ce e cu ea. M-a urmărit pe parcurs și m-a pus în situațiile care conveneau cadrului. Când are loc, de exemplu, episodul când sunt cu femeia cu gâștile și beau suc, iar personajele se bat și eu râd, de fapt ar fi trebuit să izbucnesc în plâns. Şi izbucnesc, iar scena a ieşit foarte bine în film! De fapt, aici, domnul Pintilie m-a jucat. În ce sens? Nu mi-a spus dinainte că trebuie să plâng, totdeauna se purta foarte frumos cu mine, era drăguț și protector. M-a văzut râzând cu gura până la urechi și dintr-odată a venit la mine și mi-a zis de ce râd ca tâmpita aici. Şi am avut reacția respectivă! Am plâns apoi jumătate de oră, mi-a explicat că procedase așa ca să iasă bine în film. Eu, nimic, că n-am înțeles… Deci a lucrat cu mine în acest sens. Personajul Aura este, însă, din punctul meu de vedere, ca personajul din unghiul căruia se urmărește povestea. Îți dai seama de la început – ea urmărește și venirea lor, și plecarea lor, inclusiv finalul, când realizează ce se întâmplă, după care dispare practic din peisaj.

Probabil că așa m-a născut Dumnezeu, cu dragostea de România. Cred că este și o stare cu care te naști.

Nu este Aura spectatorul?
Da, spectatorul „merge“ cu ea, cu Aura. Prin ea îi vede pe actori, ce se întâmplă și are diferitele ei reacții. Dar, oricum, este prezentă. Dacă urmărești filmul, trece prin cadru o dată, deci ea există, ochiul spectatorului este tot timpul acolo. Așa văd eu personajul și așa cred că s-a gândit și Horia Pătrașcu, scenaristul şi autorul textului după care s-a făcut filmul. A fost tot timpul cu noi la filmări, ne-a povestit şi întreaga istorie de la Caransebeş, cum a aflat de ea. S-a creat între noi toţi o legătură strânsă, eram ca o familie. „Reconstituirea“ este, de fapt, o familie. Stăteam în acelaşi loc, mâncam acelaşi lucru, domnul Botta ne recita, am fost să cumpărăm și haine împreună. Săracu’… am mers cu el când ne-am luat banii de la film, să luăm o stofă de costum bleumarin. Îi spuneam că îi vine bine pentru că avea ochii deschişi la culoare… Şi îmbrăcat în costumul ăla s-a şi înmormântat! Deci, între noi, s-a creat o relație de familie, de prietenie, și cu Duțu, și cu Mihăiță, suntem ca frații.

Citeşte şi:  Frank Dillane, actorul din „Fear the Walking Dead“: „Când eram mic, chiar nu îmi doream să devin actor“

Cum ați „reconstitui“ acum, în 2017, rolul? Ce ați adăuga? Ce ați scoate?
Nu i-aș scoate nimic… Îmi place foarte mult rolul ăsta. Îl consider perfect. Nu aș avea, în primul rând, obrăznicia! să mă ating de o capodoperă a marelui nostru regizor, Lucian Pintilie. Nu pot decât să fiu bucuroasă că în viața mea a existat un asemenea moment, o relație extraordinară și un film care mi-a marcat într-adevăr existenţa. Din acest motiv m-am şi gândit ca volumul „Reconstituiri cu Ileana Popovici“, de Radmila Popovici„Reconstituiri cu Ileana Popovici“, de Radmila Popovici, apărut la editura Adenium, să aibă pe copertă o fotografie din film şi să se numească „Reconstituiri“, pentru că practic din momentul acela viața mea începe să se reconstituie în carte. Referitor la fotografie, este vorba de scena în care trec băieții pe pod şi George Constantin le spune „Prindeți gâștele femeii!“, iar ei aleargă după gâşte, în timp ce eu sunt dedesubt, la baraj, mă uit spre ei și am expresia din imagine. Mi s-a părut că este exact expresia care mă definește.

Staţi jumătate de an în Italia, în San Remo, jumătate în România, la Buturugeni. Ce are România şi nu are Italia şi ce are Italia şi nu are România?
Păi ce nu are San Remo nu are România… Îmi iubesc foarte mult ţara și îmi place să trăiesc aici, cu toate neajunsurile şi problemele ei. Mi s-a făcut întotdeauna dor de „acasă“ și, deşi am tot ce-mi trebuie în San Remo, unde stau de 20 de ani – mă simt bine, am foarte mulți prieteni -, există în mine lucrul ăsta. Probabil că așa m-a născut Dumnezeu, cu dragostea de România. Cred că este și o stare cu care te naști. Poate că vine și de la părinți, de la educația primită, dar cred că și firea mea este așa. Mie îmi place să stau la țară, să am animale, grădină, pisici, căței. Ce are, însă, Italia? Aici am învățat multe, recunosc. În primul rând, Italia este un muzeu deschis – mergi cu trenul şi oriunde ai coborî, te duci în Piazza Grande, vezi ceva. Plus programele de televiziune, filmele pe care le fac, respectul pe care îl au pentru cultură și pentru artă – cu toate că în ultima vreme și la ei s-au degradat lucrurile – dar mai ales faptul că am posibilitatea de a merge la Festivalul de muzică de la San Remo. În fiecare an sunt acreditată la Festival, încă din ’98, și, chiar dacă am sau nu am transmisie în România, eu merg, pentru că îmi place să văd tot ce se întâmplă nou legat de scenografie, cântece, orchestrație. Găsesc că am învățat foarte multe de-acolo. Bine, nu am mai putut să folosesc cunoştinţele deoarece, din păcate, nu am mai lucrat la televiziune și acum aș fi mult prea pretențioasă ca să mă reîntorc să lucrez. Nu știu nici dacă le-ar conveni multora să mai colaboreze cu mine, şi-așa am fost destul de exigentă cât am fost în televiziune, dar asta fiindcă mi-am iubit enorm meseria și mi-a plăcut s-o fac cum trebuie.

Datorez, într-un fel, generației tinere multe lucruri.

Ce părere aveţi despre „noul val românesc“?
Îmi plac multe din filmele românești care se fac, nu toate, recunosc. Am făcut parte din juriul UCIN 2017, alături de Maia Morgenstern, Tudor Giurgiu, Horea Murgu, Florin Mihăilescu, și am văzut niște filme excepționale. Datorez, într-un fel, generației tinere multe lucruri. De exemplu, recent am fost invitată la Festivalul „Serile filmului românesc“, de la Iași, organizat de Andrei Giurgia și studenți de la Facultatea de jurnalistică, toţi voluntari. Excepțională a opta ediţie! A fost dedicată lui Cristian Mungiu, care a acceptat să fiu în galele lui cu lungmetrajul „Pentru patrie“, la care eu am ținut enorm. El singur a ales un film – fapt care m-a și mirat, eu nu-l cunosc, însă ţin să-i mulțumesc pe toate căile, că poate aude – interzis pe vremuri și cu o soartă tristă, e vorba de „100 de lei“, a domnului Mircea Săucan. Am avut marea bucurie să-l revăd într-o copie, deşi foarte proastă, dar faptul că un tânăr cum este Cristian Mungiu, pe care îl apreciez din toate punctele de vedere, a ales acest film, a fost pentru mine un lucru extraordinar. Ca să nu mai spun că am aflat că o să mergem la TIFF, tot cu filmul „100 de lei“! Ne-a invitat Tudor Giurgiu, care i-a făcut o copie perfectă. Imaginaţi-vă! Un tânăr a investit într-un film din ’73, în loc să investească pentru o producţie a lui! Deci nu pot decât să mulțumesc generației tinere, ăștia care sunt, câțiva, mai mulți sau mai puțini, foarte talentați, actori foarte buni. Ei au șansa să lucreze cu regizori mari, să plece din ţară și să aibă producători străini, ceea ce cu noi nu s-a întâmplat. E șansa lor și trebuie să profite din plin de ceea ce Dumnezeu le-a oferit: să fie liberi, să-şi aleagă subiecte. Ce mă deranjează însă la toate filmele românești este că se vorbește foarte vulgar și nu e întotdeauna nevoie. Poate că există și alte cuvinte în limba română care ar înlocui aceste exprimări, până la urmă nu chiar toți românii înjură de dimineața până seara. Sigur, se întâmplă, dar nu chiar așa. 🙂

Mi-aţi putea recomanda 3 filme româneşti şi 3 filme străine?
În afară de „Reconstituirea“, dintre cele româneşti, recomand „100 de lei“ (1973, r. Mircea Săucan), „Câini“ (2016, Bogdan Mirică), care mi-a plăcut foarte mult, în special coloana sonoră, şi „Miracolul din Tekir (2016, r. Ruxandra Zenide), un film care mie mi-a stârnit mult interesul. Iar dintre cele străine, „Florence“ (2016, r. Stephen Frears), cu Meryl Streep, pe care o găsesc o actriţă excepţională, „La Corrispondenza“ (2016, r. Giuseppe Tornatore), cu Jeremy Irons şi Olga Kurylenco, despre care pot să spun că m-a marcat, şi al treilea ar fi „Zboară cocorii“ (1957, r. Mihail Kalatozov). L-am revăzut anul trecut, într-o formulă refăcută, eram la un festival de la Mediaş, cu Irina Margareta Nistor. Este un film care ajunge la sufletul oamenilor chiar şi la 60 de ani de la premieră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *