Filme

Alfred Hitchcock: „Logica e anostă“

Americanii îi spuneau Hitch, francezii Monsieur Hitchcock, iar cei mai mulţi Hitchcock sau Alfred Hitchcock.

Documentarul „Hitchcock/Truffaut“, regizat de Kent Jones, este inspirat de interviul pe care François Truffaut i l-a luat lui Alfred Hitchcock timp de 8 zile, de la ora 9 la 6 seara, şi în urma căruia a scris cartea devenită un fel de Biblie pentru regizori. Kent Jones a avut acces la casetele audio-video cu înregistrările originale, prin urmare filmul conţine multe mărturii live ale lui Hitchcock, organizate în documentar pe teme: cum sunt interpretate şi ce rol au, în filmele lui, spaţiul, timpul, unghiurile de filmare, obiectele-fetiş (chei, frânghii, broşe, agrafe), personajele, linia intrigii.

Propunerea de a realiza acest interviu de 8 zile i-a fost comunicată regizorului englez printr-o scrisoare. Hitchcock a acceptat pe loc, arătându-se extrem de onorat de ideea lui Truffaut. În documentar sunt prezenţi şi regizori care au fost influenţaţi de Hitchcock şi care au vorbit despre impactul extraordinar pe care l-a avut asupra lor volumul lui François Truffaut, publicat pentru prima dată în 1966: printre ei, Wes Anderson, Olivier Assayas, Peter Bogdanovich, David Fincher, Martin Scorsese, Kiyoshi Kurasawa.


Spaţiu, timp, scene iconice şi regretul lui Hitchcock

„Mintea mea este vizuală“, declara Hitchcock. Apropo de vizual şi de existenţa unei reprezentări în mintea lui înainte de a o transpune în realitate, pentru iconica scenă din „Psycho“ (1960), regizorul a lucrat, împreună cu Saul Bass, 7 zile, timp în care s-au desenat 70 de imagini, pas cu pas (compactate într-un storyboard). „Psycho“ este considerat, din punctul lui de vedere, „un film pur“, chiar dacă nu a insistat suficient de mult pe intrigă şi personaje.

„Psycho“ (1960)
„Psycho“ (1960)

Referitor la „Birds“ (1963), legat de scena în care izbucneşte incendiul şi unghiul de filmare se mută de pe stradă pe cer, Hitchcock şi-a motivat alegerea printr-o respingere a obişnuitului, a previzibilului. În loc să surprindă oamenii cum ies din casă şi sting focul, ceea ce s-ar fi întâmplat în mod normal/logic, atenţia spectatorului este redirecţionată spre stolul de păsări. „Logica este anostă“, concluzionează el.

„Birds“ (1963)
„Birds“ (1963)

Un alt detaliu interesant, dintr-o scenă la fel de celebră, este sărutul din „Notorious“ (1946), cu Cary Grant şi Ingrid Bergman în roluri principale. Momentul este prelungit şi filmat intenţionat în prim plan (începe în plan mediu şi se restrânge treptat) fără a li se vedea trupurile. Regizorul defineşte scena, în documentarul „Hitchcock/Truffaut“, ca un ménage à trois: „I-am dat publicului ocazia ca, prin acest sărut, să-i îmbrăţişeze pe Cary Grant şi Ingrid Bergman“. Actorii, însă, nu au fost atât de fericiţi cu tipul de filmare, l-au găsit incomod, inconfortabil.

„Notorious“ (1946)
„Notorious“ (1946)

Rămânând la public, Hitchcock recomanda regizorilor să nu uite niciodată cui se adresează şi că un film nu trebuie gândit pentru un loc, ci pentru două mii de locuri. „Cinematograful este cel mai mare şi mai cunoscut medium din lume“, subliniază el. Cât despre suspans, pentru că tot este cunoscut ca „maestru al suspansului“, acesta nu presupune, din perspectiva lui, neapărat frică.

„Vertigo“ (1958) este caracterizat de Martin Scorsese, în acelaşi documentar, ca un film degrabă poetic decât dramatic. Punctul de vedere al lui Scottie este, de fapt, al lui Hitchcock, prin protagonist lucrează subconştientul autorului/regizorului. Scottie mai este şi o ilustrare a „personajului de vis“, sintagmă susţinută de expresiile feţei (felul în care îşi ţine privirea ca şi când ar visa cu ochii deschişi, îngândurarea). Hitchcock însuşi a declarat că visează mai mult cu ochii deschişi, ziua, decât noaptea, în somn.

„Vertigo“ (1958)
„Vertigo“ (1958)

Lungimea imaginii (spaţiul) poate avea un impact şi un potenţial emoţional într-un film. Una e să vezi o femeie plângând, iar camera să fie concentrată doar pe chipul ei, alta e să oferi o imagine mai amplă, în care să ţi se deseneze un tablou al suferinţei, cu toate detaliile manifestările trupului (picioare, mâini, poziţia corpului). La fel şi în cazul timpului: dilatat ori concentrat, efectul variază şi lucrează diferit asupra spectatorului.

La finalul interviurilor cu Trrufaut, Hitchcock a plecat şi el cu o serie de întrebări. Oare era mai bine dacă insista mai mult asupra personajelor şi a intrigii? Concluzia lui Kent Jones e următoarea: „Hitchcock a scris cu ajutorul aparatului de filmat“. Iar dacă filmele lui sunt şi azi la fel de actuale ca în anii ’40-’60 este datorită rigorii de la care nu se dezicea, planului pe care îl urma, reprezentărilor mentale de la care nu făcea rabat. Uneori actorii îl trăgeau spre interpretarea pe care voiau să o dea ei personajelor. Lui Hitchcock nu i-a plăcut asta niciodată.

Notă: Documentarul „Hitchcock/Truffaut“ a fost proiectat cu ocazia Festivalului Filmului European, eveniment care are loc în Bucureşti între 4 şi 11 mai şi care vine în curând şi în alte oraşe din ţară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *