Filme, Recenzii filme

„Silence: Puterea credinţei“, o interpretare

Ar fi putut fi un film foarte bun, dar este un film bun, în care personajele negative îţi rămân pe retină, iar cele pozitive, neconvingător de implicate în rolurile de misionari creştini.

Pe primul plan, în „Silence“, sunt torturile la care au fost supuşi japonezii convertiţi la creştinism în secolul al XVII-lea – numiţi kirishitan – şi atitudinea agresiv defensivă a „ţării gazdă“ invadată de această religie nouă. Pe planul doi, este „uşurinţa“ (obligatoriu aplicată contextului istoric) cu care preoţii creştini s-au lepădat de credinţa lor.

Este naiv să judeci din spatele unui calculator sau din scaunul confortabil din sala de cinema alegerea unor preoţi puşi în nişte situaţii extreme. Când ai sub ochi oameni de care te-ai apropiat prin taina spovedaniei şi oamenii ăştia sunt legaţi de picioare, înfăşuraţi în saci şi ţinuţi cu capul în jos, într-o groapă, iar tu ştii că le poţi salva viaţa lepădându-te de religia ta, e o adevărată probă de încercare pentru tine, ca preot. O probă dură şi nedreaptă, un scenariu bolnav aproape. La fel de bolnav ca imaginaţia celor care au inventat torturile în sine, paradoxal, tot în numele unei religii!, budismul de data asta.

În „Silence: Puterea credinţei“, povestea urmăreşte destinul a doi preoţi iezuiţi portughezi, Părintele Sebastian Rodrigues (Andrew Garfield) şi Părintele Francisco Garupe (Adam Driver), care călătoresc în Japonia pentru a-l găsi pe mentorul lor, Cristovao Ferreira (Liam Neeson), despre care se aude că a renunţat la creştinism şi s-a convertit la budism.

Când ajung aici, cei doi preoţi încep să ţină predici sătenilor creştini, nevoiţi până la sosirea lor să I se închine lui Dumnezeu în secret. Însă Părintele Rodrigues şi Părintele Garupe nu ştiu la ce pericol se expun, indiferent de maxima (şi primitiva!) securitate care li se oferă. În acea perioadă, în Ţara Soarelui Răsare, lorzii feudali și samuraii conducători erau hotărâți să eradicheze creștinismul de pe teritoriul lor. Creştinii erau persecutați, torturați şi forțați să devină apostați, adică să se lepede de credință, de teama unei morți prelungite și agonizante.

Rodrigues şi Garupe pleacă în această aventură spirituală şi dintr-un elan tineresc. Poate că vârsta ar fi unul dintre motivele care îi fac să nu fie suficient de convingători ca personaje/credincioşi, cu toate că, în cazul lui Ferreira de exemplu, argumentul vârstei cade: chiar dacă e mai experimentat, credinţa nu îi este mai puternică, nu este totală. Pe tinerii iezuiţi îi ambiţionează să pornească la drum mai degrabă scrisoarea primită de la fostul mentor, un fel de testament al lui Ferreira, decât simţirea unei chemări divine de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu pe tărâmul asiatic. Au, cum s-ar spune, prea multă încredere în ei, sunt convinşi că tinereţea şi curajul le-ajung pentru a repara păcatul lui Ferreira. De-aici şi mândria în care cad deseori şi de care îi acuză până şi lorzii feudali (le reproşează misionarilor creştini că sunt prea orgolioşi să creadă că vor putea schimba ceva).

Televizoare LED şi sisteme Home Cinema pentru pasionații de film în căutare de fidelitate.

De ce personajele pozitive sunt neconvingător de implicate în rolurile de misionari creştini? Andrew Garfield se pare că şi-a jucat toate cărţile în „Fără armă în linia întâi“, primul lui film religios în care a avut tot un rol principal. A empatizat mai bine cu personajul. În „Silence: Puterea credinţei“ se vrea un „erou“ care se transformă, care trece de la luciditate la nebunie, care se zbate între credinţă şi îndoială, dar care nu reuşeşte să convingă. Pur şi simplu nu îl simţi că e de-acolo. De ce? Probabil că aşa l-a vrut Scorsese, astea au fost indicaţiile regizorului. Plus că îi sunt accentuate mai curând slăbiciunile decât forţa credinţei. Câteva exemple: foamea îl face să uite de semnul crucii înainte de masă, încurajează călcarea în picioare a icoanelor, ironizează conceptul Vieţii de apoi, are mândria de a crede că rescrie destinul lui Iisus în experienţa lui pe tărâmul asiatic. Însă, din nou, să nu ne grăbim să îl judecăm prea aspru: poate că dacă ar fi rămas în Portugalia, ar fi învăţat şi resemnarea şi ar fi privit moartea cu alţi ochi. Or el este în Japonia secolului al XVII-lea, vremuri în care creştinii erau împachetaţi în rogojini, legaţi cu frânghii, aruncaţi în apă şi împunşi cu un băţ ascuţit pentru a fi înecaţi.

Garupe, în schimb, pare mai ferm, deşi nici Adam Driver nu dă ce are mai bun din el. Garupe nu are ezitări, el se aruncă la propriu în apă ca să-şi salveze comunitatea de credincioşi, dezaprobă călcarea în picioare a icoanelor, indiferent că miza este viaţa. Păcat doar că destinul lui în poveste e scurt, la un moment dat protagoniştii se despart, iar acţiunea se concentrează asupra lui Rodrigues.

Şi-atunci, dacă nici preoţii nu ne conving – Garupe pentru că nu e ţinut prea mult în film, Rodrigues pentru că se leapădă la fel ca şi mentorul Ferreira de credinţă – cine în filmul lui Scorsese a înţeles ce înseamnă creştinismul? De ce le este frică de moarte ştiind că există viaţă după ea? Nu e asta, de fapt, esenţa acestei religii? Realitatea contextuală bate, din nou, teoria. Cu toate că, în istoria creştinismului, avem un exemplu (cel puţin!) de jertfă în numele credinţei: Constantin Brâncoveanu. Lui nu i-a fost teamă de moarte.

Scorsese a regizat „Silence“ pe baza unui scenariu pe care l-a scris împreună cu Jay Cocks. Filmul, inspirat din romanul omonim al lui Shusaku Endo, publicat în 1966, examinează o dilemă arzătoare a religiei și a spiritualității: tăcerea lui Dumnezeu în fața durerii omenești. „Subiectul prezentat de Endo în carte a existat în viața mea de când eram foarte tânăr. Am fost crescut într-o familie catolică foarte credincioasă (…). Pilonul pe care mă sprijin în continuare este spiritualitatea catolicismului roman cu care am fost învățat de mic, spritualitate care avea de-a face cu credința“, spune regizorul într-un material de presă oferit de distribuitorii filmului în România.

Scorsese mai spune că, citind cartea, a fost uimit să descopere că aceasta trata aceleași probleme profunde privitoare la creștinism, cu care, adaugă el, se confruntă în continuare: „În această perioadă a vieții mele, mă gândesc încontinuu – mă întreb încontinuu – la credință și îndoială, slăbiciune și condiția umană, acestea fiind exact temele pe care Endo le tratează în cartea lui într-o manieră foarte directă“. Nici o referinţă la Viaţa de apoi şi la cum un creştin ar trebui să se pregătească pentru ea în timpul vieţii de acum. Prin urmare, putem înţelege din declaraţiile regizorului că filmul dezvoltă exact ideile din carte, implicit tăcerea divinităţii în faţa suferinţelor umane. Să nu uităm că, până la urmă, romanul lui Shusaku Endo este un roman de ficţiune istorică.

Le este dor de Liturghii, vor să li se boteze copiii, simt nevoia spovedaniei, vorbesc despre paraíso şi cred în Viaţa de apoi. Feţele lor aspre de neajunsuri li se luminează când pronunţă paraíso. E vorba de sătenii niponi, cei mulţi şi simpliKirishitanii fac ceea ce nici Ferreira, nici Rodrigues nu au făcut. Nu s-au lepădat de credinţă pentru că nu le-a fost teamă de moarte. Până şi Kichijiro, în toată ticăloşia lui, este mai convingător decât Rodrigues: da, calcă în picioare icoanele ca şi când ar călca pe nisip, dar după fiecare „lepădare“, suferă şi se căieşte, simte cum îl arde focul păcatului şi ştie că doar taina mărturisirii îi uşureză sufletul. Şi mai interesent în film este, veţi vedea, cum Kichijiro îi urmăreşte destinul lui Rodrigues.

Dacă „Silence“ ar fi fost să ia un Oscar, acela ar fi trebuit să fie pentru „Cel mai bun actor în rol secundar“, iar lupta s-ar fi dat între Isesei Ogata (inchizitorul Inoue), Tadanobu Asano (traducătorul şiret şi trădător) şi Yosuke Kubozuka (Kichijiro). Încă din 2007 Scorsese şi directorul de casting, Ellen Lewis, au început să se documenteze în privinţa actorilor, au călătorit în Japonia, unde s-au întâlnit cu ei: „Deși engleza lor nu era perfectă, ne puteam da seama că înțelegeau scopul scenei pe care o citeau, iar asta ne-a emoționat și ne-a captivat“. Flerul lor a funcţionat perfect. Sunt veridici ca interpretare şi provoacă emoţii dintre cele mai diferit negative, ba chiar şi simpatii pe alocuri.

După „Ben-Hur“  şi „Hacksaw Ridge“, „Silence: Puterea credinţei“ este al treilea film important cu subiect religios din 2016 încoace şi al treilea film, tot cu subiect religios, din portofoliul lui Scorsese. Indiferent de premisa de la care pleacă (cartea lui Shûsaku Endô pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane) iată că Hollywood-ul a început să fie mai indulgent cu genul acesta de producţii. E bine că încă se mai fac. Şi e bine că Scorsese a păstrat un punct de vedere obiectiv: prezintă două religii diferite, le plasează într-un context şi lasă spectatorului dificila misiune de a-şi formula o părere.

Notă film:

Un comentariu pentru “„Silence: Puterea credinţei“, o interpretare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *