Animaţie

10 animaţii de top proiectate la Anim’est 2016

Proiectate cu ocazia Festivalului internaţional de animaţie Anim’est, fie că sunt lungmetraje de ficţiune sau inspirate din realitate, majoritatea apărute în 2015-2016, iată cele mai noi producţii din industria animaţiilor.

La tortue rouge/ Ţestoasa roşie

Pe scurt. Un bărbat naufragiază pe o insulă tropicală, populată doar de păsări, crabi, ţestoase. Îşi construieşte o plută pentru a evada, dar e oprit de o creatură nevăzută. Este vorba de o ţestoasă roşie, sosită pe insula pustie pentru a-i schimba viaţa într-un mod neaşteptat.

Recenzie. Vizual sau narativ, filmul este o bijuterie animată. Michael Dudok de Wit, regizorul, a fost curtat de celebrul Studio Ghibli pentru a o realiza, a călătorit mult şi a studiat în detaliu pulsul naturii pentru a-l transpune în lungmetrajul lui de debut. Iar povestea este mai mult decât o robinsonadă sau un romance pe o insulă pustie, este o parabolă despre existenţă, exprimată în imagini şi acţiuni, fără nici un cuvânt rostit. Deşi semnele care i se arată sunt nefaste – bărbatul găseşte o ţestoasă moartă, plutele îi sunt distruse, cade bolnav, sosirea lui în acest loc se întâmplă dramatic, iar insula însăşi e pustie – protagonistul găseşte resursele să meargă mai departe datorită, curios, unei făpturi pe care a ucis-o.

Kubo and the Two Strings/ Kubo şi lăuta magică

Pe scurt. Kubo, un băieţel orfan de tată şi cu un singur ochi, spune poveşti locuitorilor dintr-un sătuc de pe malul mării, fără a le oferi şi finalul. Cu ocazia unei ceremonii, vrea să intre în legătură cu spiritul tatălui şi greşeşte „reţeta“ invocând un duh care-l va urmări până când va găsi o armură magică.

Recenzie. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii“, declara Micul Prinţ. Mesajul este reluat şi în Kubo şi lăuta magică, ultima animaţie produsă de studiourile Laika. Ochii, însă, au şi ei capcanele lor – protagonistul nostru are un singur ochi, o inimă mare şi darul de a pune în scenă poveşti, mama lui este oarbă, însă cu abilităţi ieşite din comun, fără vedere este şi un bătrân care susţine că astfel vede de două ori mai bine adevărul. Iar în drumul lui spre găsirea armurii, Kubo trece printr-o fabuloasă Grădină a ochilor, un fel de fructe gustoase, hipnotizante, pe care nu ai voie să le guşti, ca să nu te abaţi de la cale. Toată această filozofie din jurul privirii este completată de una în jurul poveştii, a cuvântului rostit, a felului în care poate influenţa sau modifica un destin. De dragul spunerii şi al happy-end-urilor, sătenii reinventează o istorie în care bunicul lui Kubo nu mai este personaj rău, ci personaj bun.

La jeune fille sans mains/ Fata fără mâini

Pe scurt. După ce apa seacă şi hrana se împuţinează, un morar face un pact cu un spirit rău, pentru a deveni bogat. „Dă-mi ce ai în spatele morii“, îi cere duhul malefic la schimb. Morarul acceptă fără să clipească, ştiind că în spatele morii se află un măr. Dar în măr, stătea fiica lui…

Recenzie. Realizată de un singur om, Sébastien Laudenbach, care a semnat şi regia, Fata fără mâini este o adaptare liberă după Fraţii Grimm. A câştigat premiul pentru „Cel mai bun lungmetraj“ la Anim’est 2016. Construită doar din desene şi acuarele, fără nici un scenariu scris (contrar tradiţiei!), Sébastien Laudenbach a folosit 8000 de imagini pentru a-şi anima lungmetrajul, toate creionate în ordine cronologică. Personajele sunt denumite generic – morarul, prinţul, grădinarul, fata, tatăl, mama -, iar fiecare este reprezentat printr-o culoare. Negru este doar spiritul rău, versatil şi insinuos, când mistreţ, când şarpe, când femeie, când călugăr franciscan. Cu cât fata îşi păstrează puritatea – are o legătură strânsă şi continuă cu fluidele curate, apă sau lacrimi – cu atât duhul devine mai sumbru. O luptă metaforică între bine şi rău, între lumină şi întuneric, exprimată minimalist, atât vizual, cât şi verbal. Şi o poveste foarte bine spusă.

A Cat in Paris/ Viaţă de pisică

Pe scurt. Dino este o felină cu o viaţă dublă. Ziua şi-o petrece alături de Zoe, vânând şopârle pe care i le aduce ca pe nişte mici trofee, iar noaptea îl acompaniază pe Nico, un hoţ simpatic, singur şi… inimos.

Recenzie. De o frumuseţe rudă bună cu starea pe care ţi-o dă jazzul, A Cat in Paris este o animaţie care-i prinde în egală măsură pe copii şi pe adulţi. Din primele scene, când întunericul se lasă şi se aude I wished on the moon, se creează o atmosferă din care nu ieşi decât atunci când povestea furturilor din inima nopţii este întreruptă de povestea poliţistă. Tatăl lui Zoe a fost omorât de Victor Costa, un gangster notoriu, sosit în oraş pentru a răpi Colosul din Nairobi. Jeanne, mama lui Zoe este poliţistă şi îl are în vizor pentru că vrea să-şi răzbune soţul şi pentru că vrea să împiedice acest nou furt. Un rol important şi neaşteptat în rezolvarea urmăririi îl au dualul Dino şi hoţul Nico. Deşi sunt diferiţi, pe Zoe, Jeanne şi Nico îi leagă o uriaşă singurătate. Parisul apare în toată splendoarea lui, cu simbolurile aferente – de la parfumuri, la clădiri cult (Turnul Eiffel, Catedrala Notre Dame) -, personajele sunt redate pictural – colorate viu, cu picioare mici ca femeile din China antică şi cu trăsături ascuţite – iar printre protagonişti îşi face loc şi un monsieur Hulot, la fel de simpatic ca personajul lui Tati, dar cu alte intenţii.

Nuts!

Pe scurt. John Romulus Brinkley, un doctor din Kansas, a descoperit în 1917 că poate să vindece impotența transplantând testicule de țapi la bărbaţi. Strânge o avere exorbitantă, e (oarecum) ales guvernatorul statului Kansas, inventează junk mail-ul și reportajele publicitare, construiește cea mai puternică stație radio din lume și, una peste alta, scoate autoritățile din sărite.

Recenzie. Un documentar de animaţie spectaculos ca însuşi John Romulus Brinkley, realizat din interviuri cu persoane reale, imagini de arhivă prezentate ca atare sau animate, plus romanul biografic The Life of a Man, care se dovedeşte a fi, de fapt, un fals. În asta constă şi partea cea mai interesantă a lungmetrajului, felul în care, cu bună ştiinţă se construieşte un mit, pentru a fi apoi deconstruit. Naratorul face cu spectatorul ceea ce a făcut Brinkley cu oamenii pe care susţine că i-a vindecat folosindu-se de medicina alternativă. Îi seduce prin oratorie. Succesul doctorului este datorat în mare parte puterii de convingere pe care a avut-o asupra maselor – a intuit forţa radioului şi s-a folosit de ea ca să-şi promoveze produsele şi să-şi îngroaşe conturile bancare. Şarlatan sau vizionar? Cine a fost John Romulus Brinkley? – sunt întrebările care îţi rămân după ce vezi Nuts!.

Le chat du rabbin/ Pisica rabinului

Pe scurt. Un motan mănâncă un papagal şi începe să vorbească. Spune vrute şi nevrute, lucru nu prea digerat de către stăpânul său, rabinul Sfar. Motanul se simte însă mai apropiat de fiica acestuia, Zlabya, pentru care ar face orice numai s-o ştie aproape de el.

Citeşte şi:  „Coco“, filmul de weekend pentru copii și părinți

Recenzie. Împreună cu motanul, un şeic şi doi ruşi, Sfar pleacă într-o călătorie până în îndepărtata Africa. Unul dintre cei doi ruşi este pictor, ajunge în viaţa lui Sfar într-o ladă, ascuns printre talmuduri. Rusul visează la ţara „de unde vin toţi negrii şi toţi evreii“, locul în care domnesc pacea şi liniştea. Dar drumul până la Raiul terestru imaginat de el este presărat cu „sfinţi“: pe parcurs, grupul se scindează, intervine şi o ispită, discuţiile pe teme religioase se încing, iar utopica aşezare nu vrea să se arate. Sau nu se arată aşa cum şi-o imaginează pictorul. Umorul şi ironia temperează situaţiile conflictuale, dialogurile pe subiecte religioase sfârşesc sub clar de lună, la mese în care toţi sunt egali, şi prieteni, şi obosiţi după o zi de mers într-un peisaj deşertic. O naraţiune parabolică a Arcei lui Noe, cu o abordare laică şi umană, cinică pe alocuri, în care animalele sunt reprezentate de un motan mincinos, doritor să se convertească la iudaism, mediator de probleme, cititor de Stendhal şi La Fontaine şi îndrăgostit până peste urechi de fiica rabinului.

25 April/ 25 Aprilie

Pe scurt. „25 Aprilie“ este un documentar despre participarea Noii Zeelande în Campania militară de la Gallipolli (Turcia).

Recenzie. Diferit de Nuts!, ca tehnică vizuală, în sensul că sunt folosoţi doar naratori animaţi, documentarul 25 Aprilie este o mărturie subiectivă şi obiectivă a unui fragment important din istoria primului Război Mondial – povestitorii evocă suferinţa pe care au trăit-o aici şi subliniază faptul că turcii au luptat corect. 6 oameni implicaţi direct în evenimente – cu sau fără pregătire militară – vorbesc despre întâmplările reconstituite din propriile scrisori, cărţi memorii sau jurnale. Debarcarea pe Insula Gallipolli nu a decurs în nici un fel conform planului, prin urmare amintirile lor se scaldă în ape dintre cele mai nuanţate – îi vizitează pe rând teama, revolta, febra războiului, rareori speranţa. Unul dintre cele mai emoţionante momente este cel în care, preţ de câteva ore, turcii cer armistiţiu, ocazie cu care adversarii se privesc în ochi, schimbă ţigări, îşi îngroapă unii altora morţii. E doar o picătură de linişte într-un ocean înroşit de torpile, pe un teritoriu măcelărit de obuze, în care singurul balsam sufletesc sunt scrisorile primite de-acasă. Şi totodată un mesaj despre absurditatea războiului.

Cafard/ Gândacul de oţel

Pe scurt. În vreme ce Jean Mordant este declarat campion mondial la wrestling în Buenos Aires, fiica lui, Mimi (15 ani), este violată de către nemţi, în Ostende (Belgia), în timpul primului Război Mondial.

Recenzie. „În loc să te duci să-i împuşti pe nemţi, de ce să nu te înrolezi în AMC? (n.r. divizia blindată)“, îi spune lui Jean Mordant, Victor, antrenorul lui de wrestling. Jean Mordant îşi ascultă antrenorul şi face cum îi spune, în speranţa că se va întoarce până la Crăciun acasă. Dar călătoria lui pe carul blindat numit Cafard/ Gândacul de oţel va dura mai mult decât s-a aşteptat. În vremuri de luptă, promisiunile sunt păsări fragile, la fel ca oamenii, mereu în bătaia gloanţelor. Ajunge în Rusia, China, din nou în Rusia şi într-un final în America. O buclă geografică şi existenţială de-a lungul căreia eroul este măcinat de remuşcări, bântuit de amintirea lui Mimi şi de existenţa unui nepot rămas pe drumuri. S-au scurs 4 ani, timp în care află din scrisori de gripa care a măcinat Belgia, de moartea fiicei şi de băieţelul ei născut după violul din Ostende. Când calcă pe tărâmul tuturor promisiunilor, el ştie că „războiul lui nu s-a sfârşit“, chiar dacă pacea în lume s-a instalat. O animaţie complexă, cu personaje şi destine bine conturate, care „macerează“ de la începutul ei până la final, un subiect delicat: iertarea.

Psiconautas, The Forgotten Children/ Psihonauţii, copiii uitaţi

Pe scurt. Birdboy şi Dinky sunt doi adolescenţi care încearcă să evadeze din lumea lor apăsătoare, fiecare prin mijloace proprii.

Recenzie. O poezie sumbră a unui univers alienant, în care firele de lumină răzbat sub formă de ghinde fosforescente, copaci albaştri, pufuri magice – este ascunzătoarea subacvatică a lui Birdboy, unde cade de fiecare dată când este împuşcat de doi poliţişti care îl urmăresc. Poate cel mai ciudat şi mai hipnotizant lungmetraj din competiţia Anim’est. În groapa de gunoi, locuiesc vietăţi fără mamă şi fără tată, obiectele sunt însufleţite şi nu iubesc să fie singure şi aruncate – iată un tablou alarmant al efectelor consumerismului şi totodată al poluării (insula este distrusă după un proces de industrializare). Dinky, un şoricel, însoţită de o vulpiţă şi un iepure, încearcă să evadeze de aici, aventura ei se desfăşoară în paralel cu aventura lui Birdboy, un fel de pasăre locuită de spirite rele, care-şi caută fericirea în substanţe psihoactive şi care luptă cu sine pentru că nu poate zbura. O lume mai bună înseamnă, pentru toţi, o lume respirabilă, eliberată de ameninţarea oamenilor.

Fantastic Mr. Fox/ Fantasticul Domn Fox

Pe scurt. Domnul şi doamna Fox au un trai confortabil, alături de fiul lor Ash şi nepotul Kristofferson, într-o casă scobită în trunchiul unui copac. Domnul Fox promite că nu mai fură găini, dar îşi dă seama că instinctul lui de animal sălbatic este mai puternic decât promisiunea.

Recenzie. Inspirată de cartea cu acelaşi titlu, scrisă de Roald DahlFantasticul Domn Fox este regizată de Wes Anderson (The Grand Budapest Hotel) şi îi are în distribuţia vocilor pe George Clooney şi pe Meryl Streep. Dialogurile nu au fost înregistrate în studio, regizorul i-a dus pe actori în pădure, în poduri, în grajduri, în spaţii subterane, oriunde a fost nevoie pentru a reda cât mai fidel atmosfera din animaţie. Isteţ şi mare orator, domnul Vulpe este motorul care pune în mişcare evenimentele. Mintea lui sapă spre împlinirea instinctului de animal sălbatic – ticluieşte planuri de atac asupra fermelor din zonă – la fel cum mâinile scobesc pământul pentru a scăpa de urmăritori. Rapid şi cu maximă dexteritate. Pentru că nu este un oarecare, conflictul interior al Fantasticului domn Fox este de înţeles: trebuie să aleagă între o viaţă confortabilă şi înclinaţiile lui primare. Şi, mai ales, trebuie să-şi convingă familia că şi ei sunt la fel.

Foto: toutlecine.challenges.fr, kubothemovie.com, imdb.com, latortuerouge-lefilm.com, homemcr.org, chat-du-rabbin.com, centenaire.org, psiconautaslapelicula.com, flavorwire.com

2 comentarii pentru “10 animaţii de top proiectate la Anim’est 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *