Everest: farmecul fatal de pe „acoperișul lumii“

Când am citit În aerul rarefiat (cu sufletul la gură!, menționez :D), mi-am imaginat cum ar fi arătat povestea din carte transpusă pe marele ecran. Și mi-am făcut propriul scenariu: o istorisire narată de vocea unui personaj, acțiunea propriu-zisă și finalitatea ei.

În mare parte, scenariul meu s-a regăsit în filmul lui Baltasar Kormákur, exceptând partea cu prezența naratorului (În aerul rarefiat este, de altfel, una dintre sursele de documentare ale producției). Dacă ar fi fost așa, pelicula l-ar fi avut în prim plan pe Jon Krakauer, autorul volumului, urmărit de-a lungul reconstituirii faptelor, de presentimentul fatalității, de nevoia de justificare și de vinovăție. Or Everest nu este o poveste despre un om și stările lui, ci despre un munte și despre stările lui! Și nu unul oarecare, ci masivul cel mai înalt de pe Pământ (8848 m), iar cei care-l urcă nu sunt nici ei niște oarecare. Sau, ca să rămânem în interiorul mesajului transmis de Kormákur, nu trebuie să fie niște oarecare!

Inspirat din evenimente reale – expedițiile simultane din ’96 pe „acoperișul lumii“, cu ghizi și clienți diferiți, care i-au pus pe participanți să-și forțeze limitele fizice și psihice când au fost surprinși de un viscol teribil  – Everest este o ecranizare a unei lecții de viață. Cu muntele nu te pui ar putea fi cuvintele cu care o să pleci în gând după ce o să vezi filmul. Am scris aici despre metafora lansată în ’23 de Mallory. E vorba de răspunsul dat unui ziarist care l-a întrebat de ce urcă Everestul, Pentru că e acolo, a spus el. Replica este reluată, scurt, și în film, dar ceea ce veți vedea pe marele ecran dărâmă poezia din jurul ei.

Pentru că, așa cum spuneam, cu muntele nu te pui. La 8000 de metri, fără oxigen suplimentar, pericolele sună în felul următor: edem cerebral/pulmonar de mare altitudine, hipotermie, confuzie mintală, degerături, halucinații cauzate de hipoxie și oboseală. La 8000 de metri, nu ai voie să urci fără să fii un obișnuit al exercițiilor fizice zilnice, detaliu care se simte, de altfel, și la altitudini mult mai modeste. La 8000 sau 2000 de metri lași jos orgoliile și slăbiciunile, capriciile sau mofturile. Rămâi doar tu cu mintea ta și cu ascensiunea pe care o ai de făcut. Cu muntele pe care nu îl cucerești, ci îl urci și îl cobori ca să ai de unde să te întorci iar. Spunea bine Anatoli Boukreev, ghidul rus: „Nu trebuie să existe competiție între oameni, există deja între munte și oameni. Și muntele are întotdeauna ultimul cuvânt.“

Nu există două persoane la fel în rândul protagoniștilor, fie că vorbim de ghizi -Rob Hall, Scott Fischer, Anatoli Boukreev -, fie că vorbim de șerpași ori clienții expedițiilor. Motivațiile sunt, și ele, diverse. Fiecare vrea să ajungă acolo, sus, din alt motiv. Dacă vor învinge egoismul sau orgoliul, rămâne să judecați singuri. Dacă înțelepciunea ori norocul vor avea ultimul cuvânt, la fel, rămâne să vedeți. Un singur lucru nu stă sub semnul lui dacă. L-a spus Boukreev mai sus.

Închei cu un citat din cartea lui Krakauer, care mi-a rămas la fel de puternic în minte cum mi-a rămas întreaga poveste din Everest. Cu muntele nu te pui, ar putea concluziona mulți. Muntele nu îl cucerești, îl urci și îl cobori ca să ai de unde să te întorci iar.

Nu am încredere în rezumate, nici în întoarcerile în timp, nici în afirmațiile sforăitoare ale celor care susțin că dețin controlul amintirilor lor; cred că cineva care pretinde că înțelege, dar este evident calm, cineva care pretinde că scrie cu emoție, dar care își aduce aminte de ce s-a întâmplat într-un moment de liniște, este un prost și un mincinos. Să înțelegi înseamnă să tremuri. Să îți aduci aminte înseamnă să retrăiești și să suferi. (…) Admir puterea de a te afla în genunchi în fața evenimentului. (Harold Brodkey, Manipulări)