Filme, Interviuri

Interviu cu Elena Popa, protagonista din „Autoportretul unei fete cuminți“

S-a întors recent de la Rotterdam, unde a avut loc premiera mondială a filmului  regizat de Ana Lungu. Am vorbit cu Elena Popa despre Cristiana, despre șanse și  neșanse în cazul unui actor din România, despre scriitori, regizori și oameni pe care îi admiră.


Te-ai născut în Piatra-Neamț și te-ai îndrăgostit de teatru în timp ce vedeai spectacolele de la Teatrul Tineretului. Acum, ești actriță. Ai jucat vreodată în Piatra sau ți-ai dori să joci și în Piatra?
Elena Popa: Da, în anii de liceu, la „Petru Rareș“, din Piatra Neamț, am văzut câteva spectacole care și acum îmi sunt foarte dragi: „Orfanul Zhao“, „Jucăria de  vorbe“, „Antigona“… Am venit de câteva ori la Festivalul din oraș cu spectacole realizate în alte teatre din țară. Am fost mereu bucuroasă să pot juca acasă și să știu că mama nu trebuie să facă decât un sfert de oră până la teatru ca să vină să vadă un spectacol în care joc :). (n.r. Elena Popa este, in prezent, actriță la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfântu Gheorghe.)

Dacă ai număra rolurile pe care le-ai interpretat, în piesele de teatru și în filme, câte s-ar aduna?
Ha, ha, nu le-am numărat niciodată… Pe cele din filme mi-e foarte simplu, pentru că nici nu sînt multe: 5! Rolurile din spectacolele de teatru ar fi mai multe, hai să zicem în jur de 30.

Un scriitor spunea că, după ce scrie o carte, simte nevoia să omoare/îngroape cartea, respectiv, personajele (să facă, spune el, un „parastas“ al personajelor), pentru a putea trece, detașat, la următorul roman. În cazul unui actor se întâmplă la fel? E nevoie, de exemplu, de o pauză pentru a trece de la un rol la altul?
Cred că așa ar fi cel mai sănătos. Să ai posibilitatea de a-ți mai lua câte o pauză între proiecte, respectiv roluri. Uneori lucrul acesta nu se întâamplă, alteori nu simți nevoia, dimpotrivă, treci de o premieră și zici: „Acum, acum trebuie să mă apuc urgent de ceva nou!“. Să umpli golul sau să fugi de liniște. Dar mai există și panicoasele situații în care pauzele devin interminabile și ai senzația că pedalezi în gol. Atunci cred că cel mai riscant e chiar să te apuci să faci ceva. Pentru că poate ieși foarte ok sau, dimpotrivă, foarte prost.

Pentru că tot am pomenit de scriitori, care este scriitorul tău preferat?
James Joyce. Forever!

Dar actorul/actrița preferat/ă?
De la noi, Alex Potocean, Kézdi Imola. Din afară, Edward Norton.

Lucrul la rolul Mașei, cu domnul Dabija, a fost un moment foarte important pentru mine ca actor.

Foto: Cornel Lazia
Foto: Cornel Lazia

Dintre toate rolurile pe care le-ai interpretat, de care te-ai lipit cel mai tare?
De „Mașa“, din „Trei surori“, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija.

De ce?
Cred că lucrul la acel rol cu domnul Dabija a fost un moment foarte important pentru mine ca actor. M-a ajutat să devin mai responsabilă față de propria  meserie și mi-a dat încredere în mine.

Ți s-a întâmplat vreodată să uiți o replică în timpul unui spectacol? Cum ai „reparat“ situația?
De multe ori! E un coșmar… Uneori situația se „repară“ cu ajutorul partenerilor. Alteori, doar tu poți redresa situația, prin improvizație, mai mult sau mai puțin inspirată.

Când am jucat rolul Cristianei, din «Autorportretul unei fete cuminți», am dat cu capul de vreo câteva ori de încăpățânarea și rigiditatea mea. A fost, cred, folositor.

Elena Popa, in „Autoportretul unei fete cuminti“; foto: Marius Olteanu
Elena Popa, în „Autoportretul unei fete cuminți“; foto: Marius Olteanu

Te-ai întors recent de la Rotterdam, unde a avut loc premiera mondială a filmului „Autoportretul unei fete cuminți“. A fost, și pentru tine, prima dată când ai văzut filmul cap-coadă?
Îl văzusem înainte, dar la Rotterdam l-am văzut prima dată pe ecran mare.

Ce ți-ar fi plăcut să schimbi la interpretarea ta?
Poate era nevoie de mai multă precizie în anumite momente. E o problemă a mea dintodeauna, precizia…

Au existat anumite limite pe care a trebuit să le depășești interpretând rolul Cristianei?
Am dat cu capul de vreo câteva ori de încăpățânarea și rigiditatea mea. A fost, cred, folositor.

În film joacă și actori neprofesioniști. Cum a fost, pentru tine, să lucrezi cu ei?
Dacă lucrezi cu neprofesioniști, adică cu oameni cărora le e străină noțiunea de a „interpreta“, chestia asta te ajută cumva și pe tine să te aduni altfel. Adică simți că ești pe un culoar de comunicare diferit… pe undeva, mai onest… Neprofesioniștii pot fi mult mai prezenți, mai vii și mai sinceri uneori decât tine, care te încâlcești în propriile metode de elaborare sau în tot felul de reflexe proaste de lucru. Când ai, însă, lângă tine un partener care nu simte nevoia de a-și construi propria imagine, care nu face un gest gândindu-se la semnificația lui, ci pur și simplu îl face, nu spune o replică căutând un ton anume sau urmărind vreun efect, cu alte cuvinte, dacă omul cu care ai de jucat o scenă nu se preface că face ceva, pentru că el nu știe să facă asta, nu a învățat asta nicăieri, vrei nu vrei, te obligă și pe tine la un „aici și acum“. Mi-a plăcut enorm experiența asta.

Cum se vede cinematografia românească, din Rotterdam?
E foarte apreciată, iar filmele românești sunt așteptate cu mare interes. După proiecții, publicul e foarte deschis discuțiilor cu cei care au creat filmul.

Să lași să treaca anii plângându-te de neșansă e foarte aiurea. Și foarte toxic chiar și pentru alții.

Foto: Cornel Lazia
Foto: Cornel Lazia

Dintre filmele nominalizate la Oscar, anul acesta, în care ți-ar fi plăcut să joci? 
Nu am apucat să văd nici unul dintre filmele nominalizate la Oscar, dar abia aștept să văd „Birdman“, am înțeles că este un film bun.

Mulți actori se plâng de neșansă. Neșansa de a fi băgați în seamă de regizori mari. Și Birdman se plânge de neșansă! 🙂 Pe de altă parte, Andrei Șerban spune că mulți dintre actorii din România uită să-și exerseze meseria după ce termină facultatea – nu mai fac exerciții de dicție, nu-și mai dezvoltă vocea, trupul. Tu cum vezi acest lucru? Ce înseamna, pentru tine, un actor bun, un actor care reușește în meseria lui?
Povestea asta cu neșansa e foarte artificială, după părerea mea. Neșansa să ce? Să devii cel mai mare actor? Sau să joci cu un regizor la care tu, în mintea ta, te  distribui singur? Sau să ți se întâmple și ție ce i se întâmplă altuia? Fiecare actor are drumul lui de care e sau nu în stare să se țină, până la urmă. Nu cred în teoria cu neșansa. Cred, mai curând, că în majoritatea cazurilor în care unii se plâng de asta, e vorba de o combinație nefericită de supraevaluare cu lene și multă incultură. Un om inteligent și cu bun simț sigur simte, la un moment dat, dacă chiar trebuie să insiste să facă meseria asta sau dacă nu cumva a pornit pe o cale greșită și ar fi mai ok să-și caute rostul în altă direcție. Să lași să treacă anii plângându-te de neșansă e foarte aiurea. Și foarte toxic chiar și pentru alții.

Ce face un actor atunci când nu e… actor?
Ca orice om, trăiește :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *