Filme, Recenzii filme

Un gest, prea multa incredere si un buchet de flori

„Mon oncle“, „Le trou“, „La vie de bohème“ sunt genul de filme care devin obsedante dupa ce le vezi. Cu imagini care te urmaresc, replici, tipologii de personaje. Sau cu anumite detalii. Fireste, nu poti reduce filmul lui Tati la un gest, pe cel al lui Becker la un sentiment, iar pe Aki Kaurismäki la un manunchi de flori. Dar, ca orice privitor aflat in fata unui act artistic, iti permiti propria interpretare.
Mon oncle (1958)
Regizor: Jacques Tati
Cu: Jean Pierre Zola (Charles Arpel), Adrienne Servantie (doamna Arpel), Jean François Martial (unchiul Walter), Alain Bécourt (Gérard)

Dna Arpel: „Charles, tu esti gelos pe Walter!“
Dnul Arpel: „Cine? Eu?!“

image

Gestul. Familia Arpel se-nvarte intr-un univers ultramodern: decor interior avangardist, bucatarie high tech, curte dotata cu instalatii sofisticate, garaj care functioneaza cu senzori. Doamna Arpel, rotunjoara, cocheta si mereu in drum spre ceva, are propria modista si propria carpa de sters praful careia nu-i scapa nimic. Ca personaj, nu e detestabila, e chiar simpatica, chiar daca sufera de mania curateniei si de dorinta sporita de-a se mandri cu casa proaspat renovata. Charles, sotul ei, este si el victima unor conventii, echipat permanent in costum, cu o mina ridicol de serioasa si cu mustata tunsa perfect. Amandoi traiesc ca intr-un submarin, fara emotii care sa explodeze. Si-atunci, de ce i-ar iubi Gérard, fiul lor? Si de ce nu l-ar adora pe Walter, „mon oncle“, mult mai aproape de varsta lui? Nu doar ca are sosete colorate, locuieste intr-o mansarda, fluiera si merge cu bicicleta. Stie sa faca sotii, ce vrea un canar si cum sa-l faca sa rada pe scolarelul Arpel. De-abia atunci, cand Charles va face ca „mon oncle“, va deveni si tata in film, nu numai sot, parinte sever si functionar silitor. Iar Gérard ii ofera o recompensa. Il strange de mana. Este gestul prin care submarinul familiei Arpel iese la lumina, iar emotiile explodeaza.


Le trou (1960)
Regizor:
Jacques Becker
Cu: Marc Michel (Claude Gaspard), Raymond Meunier (Vossellin sau Monseigneur), Jean Keraudy (Roland Darbant), Michel Constantin (Geo Cassine), Philippe Leroy (Manu Borelli)

Roland: „Pauvre Gaspard!“

image

Prea multa incredere. Pentru un cvartet de puscariasi cum sunt Roland, Monseignerul, Geo si Manu, temperamente foarte bine definite, sosirea lui Geo printre ei este cel putin riscanta. Dulcel ca bomboanele pe care i le ofera Manu ca semn de impacare, fragil ca ideea in sine de evadare dintr-o inchisoare supersecurizata si instabil ca orice detinut de-abia inchis, care nu a mai avut de-a face in viata lui cu acest mediu, Gaspard este inselator. E genul de personaj care poate emotiona pana la lacrimi si care, daca stii sa-l mangai corect, isi pune sufletul pe tava. Colegii de celula sunt aproape obligati sa-i comunice si lui planul de evadare, timpul trece repede, iar munca se anunta sisifica. Au de spart podeaua, de investigat demisolul temnitei si de sapat un tunel. Riscurile se dubleaza, iar adevaratul pericol este, poate, nu ignorat, ci uitat, neluat in calcul. Ce rau ar putea face un tanar sensibil, cu ochi frumosi, ajuns fara voia lui dupa gratii? Seara de gala, a marii evadari, in care cvartetul ambitios isi lustruieste pantofii si-si confectioneaza cravate din paturile cu care se invelesc, se spulbera ca visul libertatii. Din prea multa incredere. Cineva a stiut sa-l „mangaie“ pe Gaspard corect.


La vie de bohème (1992)
Regizor:
Aki Kaurismäki
Cu: Matti Pellonpää (Rodolfo, pictorul), André Wilms (Marcel, scriitorul), Kari Väänänen (Schaunard, pianistul), Evelyne Didi (Mimi, iubita pictorului)

Două bilete la preț de unul, miercurea, la orice film, în cinematografele partenere Orange.

Mimi: „Viata e grea, Rodolfo!“
Rodolfo: „Stiu!“

image

Un buchet de flori. Rodolfo se indragosteste de Mimi cu viteza unui fulger. O gazduieste peste noapte si, deoarece simte „pericolul“, paraseste garsoniera pentru a o lasa sa doarma singura – pentru moment, ea nu este decat o tanara fara adapost, nu si-a gasit prietena acasa si, in consecinta, nu are unde sta. Cand se intoarce, dimineata, Rodolfo gaseste camera goala. Buchetul de flori furat dintr-un cimitir, special pentru Mimi, ajunge intr-o vaza si ramane acolo pana se usuca. Intre timp, lucrurile evolueaza. Si intre ei doi, si in povestea mare a filmului. Rodolfo, pictor, traieste, impreuna cu prietenii lui, un pianist (Schaunard) si un scriitor (Marcel) o boemie dezolanta, constanta, dar cu efecte hazlii. Azi au bani cat sa cumpere o masina, maine se trezesc in strada. Raman, insa, prieteni, indiferent de circumstante si, desi isi pastreaza pe chip o expresie de seriozitate aproape imuna, sunt comici. Dar nu fara viata sau fara trairi (descrierea se poate particulariza si in cazul cuplului Rodolfo-Mimi). In scena finala, Mimi, pe patul de spital, il trimite pe Rodolfo sa-i culeaga un buchet de flori. Cand pictorul revine in salon, Mimi este deja moarta. Iar buchetul de flori are aceeasi soarta. Se usuca, nu intr-o vaza, ci jos, pe linoleumul spitalului. Este, poate, cel mai melancolic destin al unor flori. Daca ar fi ajuns in bratele lui Mimi, nu ar fi avut acelasi „parfum“, nici la inceputul filmului, nici la sfarsitul lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *